Prinţul cucurbitaceelor

Unul dintre numeroşii membri ai familiei cucurbitaceelor, castravetele, a cucerit lumea fără să aibă, în mod paradoxal, mari valori sau calităţi nutritive. L-au ajutat mai degrabă forma sa alungită, gustul specific, libertatea de a se combina cu aproape orice legumă în… castronul de salată. Din punct de vedere botanic este o viţă tîrîtoare care creşte căţărîndu-se rapid cu ajutorul cîrceilor, se adaptează uşor, e rezistentă şi puţin pretenţioasă. Dar să începem cu începutul…

Istoria ciudată a unei legume cu înalt conţinut de apă

Unul dintre numeroşii membri ai familiei cucurbitaceelor, castravetele, a cucerit lumea fără să aibă, în mod paradoxal, mari valori sau calităţi nutritive. L-au ajutat mai degrabă forma sa alungită, gustul specific, libertatea de a se combina cu aproape orice legumă în… castronul de salată. Din punct de vedere botanic este o viţă tîrîtoare care creşte căţărîndu-se rapid cu ajutorul cîrceilor, se adaptează uşor, e rezistentă şi puţin pretenţioasă. Dar să începem cu începutul…

Istoria străveche

Se crede că originile sale vin din India şi s-au adunat dovezi certe că era cultivat încă de acum 3.000 de ani în zona Asiei vestice. E pomenit în cărţile despre străvechiul Ur şi în legendele lui Ghilgameş. Unele surse afirmă că era cunoscut în Tracia, cu siguranţă utilizat în bucătăria modernă din Bulgaria şi Turcia. Cu certitudine a fost asimilat de greci, iar romanii l-au răspîndit în tot Imperiul. Alături de pepene, praz, ceapă şi usturoi, e pomenit şi în textile biblice referitoare la hrana israeliţilor în perioada exilului din Egipt. Tiberius, Împăratul Romei, mînca în toate zilele anului castraveţi şi ordonase producerea lor "artificială" în sere speciale. Pliniu cel Bătrîn îl descrie ca pe un fruct de mici dimensiuni (probabil o varietate sălbatică) şi aminteşte utilizarea lui medicinală, ca remediu împotriva muşcăturii de scorpion sau atenuarea durerilor de ochi.

În Evul Mediu

În Franţa, Charlemagne avea culturi de castraveţi în grădinile sale. Englezii importaseră şi ei planta pe la 1300, dar renunţaseră la ea, pentru a o recultiva 250 de ani mai tîrziu. Cristofor Columb a dus seminţe de castraveţi în Haiti (1494), iar exploratorul francez Jaques Cartier nota, în 1535, că găsise "castraveţi de dimenisiuni foarte mari" pe teritoriile unde astăzi se află Montrealul. Pentru americani a fost simplu: după anul 1500, vînătorii de bizoni, căutătorii de aur sau comercianţii veniţi din Europa au început să cultive legumele bătrînului continent alături de cele nativ americane. Pe la 1600, William Wood publica într-o carte de observaţii rînduri edificatoare despre grădinile gospodăreşti din care nu lipseau straturile de castraveţi.

Compoziţie, gust, miros

Castravetele conţine un procent ridicat de apă. Valoarea sa nutritivă stă în complexul de vitamine B (B1, B2, B3, B5, B6, B9), la care se adaugă un bun procent de vitamina C şi cîteva minerale esenţiale cum sînt calciul, fierul, magneziul, fosforul, potasiul şi zincul. O combinaţie unică, ce are drept rezultat un gust specific, dar mai cu seamă un miros foarte caracteristic, la care simţul olfactiv al omului răspunde pozitiv în 99% din cazuri. Cu alte cuvinte, numai unul din o sută de oameni rezistă tentaţiei de muşca dintr-un castravete tăiat pe masă. În plus, castravetele este o legumă care poate fi perfect conservată, prin mai multe metode, păstrîndu-şi proprietăţile pentru o perioadă lungă de timp şi căpătînd o aromă aparte.

Mai multe varietăţi

Cea mai răspîndită varietate este tocmai aceea care se pretează conservării, cu fructe de dimensiuni mici, cu coaja verde-închis, cu broboane. În Anglia se cultivă o varietate cu fructe ce pot atinge pînă la 70 cm lungime, au coaja delicată, fără seminţe la interior, foarte gustoase în stare proaspătă. Castravetele japonez (kyuri) este moale, verde închis, cu coaja netedă şi poate creşte în varietăţi cu fructe rotunde. O varietate interesantă (dosakai) se cultivă în India, are culoare gălbuie şi este folosită în supe sau la diferite sosuri, dar poate fi şi murată. Desigur, pentru noi cea mai gustoasă este varietatea mediteraneeană, aclimatizată perfect şi în estul continentului, care se poate consuma la fel de bine în stare crudă sau conservată.

Legende şi adevăr

Fredric Hasselguist descoperea în călătoriile sale prin Asia Minor, Egipt, Cipru şi Palestina (în anii 1700) castravetele acoperit cu puf din specia Cucumis Chate.

El denumea acestă varietate "regina castraveţilor" pentru că o găsea răcoritoare, dulce şi prietenoasă. Aproximativ în aceeaşi perioadă un englez, Samuel Pepy, nota în jurnalul său că "am aflat despre decesul unei distinse doamne pricinuit de faptul că a consumat castraveţi, iar acesta nu este singurul caz despre care se vorbeşte…".

Studii recente au demonstrat că aroma de castravete proaspăt are efecte afrodisiace asupra fiinţei umane şi influenţează comportamentul sexual al animalelor.

Fructul este intens utilizat în industria cosmetică la producerea unor creme şi loţiuni pentru ten. Acestea au un efect calmant şi de restabilire a Ph-ului, datorită proprietăţilor
astringente.

Ca şi în cazul tomatelor, castravetele este calificat drept legumă numai din punct de vedere culinar, planta fiind de fapt un arbust cu fructe. Majoritatea varietăţilor fac flori, care trebuiesc polenizate pentru a trece pe rod. Pe marile plantaţii sînt instalate mii de stupi de albine cu puţin timp înainte de înflorire. Au fost create şi cîteva varietăţi productive care fac fructe fără sâmburi şi se înmulţesc prin butaşi. Acestea sînt plantate în sere speciale sau chiar în unele regiuni amenajate în aer liber. Mare atenţie se acordă tratamentelor cu insecticide, pentru a nu îndepărta sau ucide insectele polenizatoare.