"Am venit pe lume intr-un sat din Ardeal, langa Cluj, numit Batin, la sud de fosta cetate a Ungurasului", isi incepe povestea doamna Ana Rus, imbratisandu-si cu privirea copiii: lucrarile ce stau cuminti pe locurile lor, aici in galeria de la Caminul Artei. "Si ursitoarele au hotarat sa fie Joia Mare din saptamana patimilor. Si tot ele au hotarat ca locul de nastere sa fie sus, in varful dealului, o casa izolata cu multi ciresi si visini si doi duzi mari, care strajuiau curtea si hraneau cu fructele lor toti copiii din sat." Se asaza pe canapeaua mica, tocita, dintr-un colt al galeriei. Cu ochii la ea iau si eu un scaun in primire, de cealalta parte a unui platou cu fursecuri ramas de la vernisajul de ieri.

GENEZE. "Si tin minte figuri de profesori, preceptori, padurari care aduceau o data cu ei adevarate biblioteci, vesti despre razboi, despre front. A fost cea mai importanta lectie de istorie. Iar atunci cand spiritele se incingeau, tata, bun psiholog, Ioan Vantu, cum i se zicea in sat, ii scotea pe toti afara si le oferea lectii de astronomie", un suras nostalgic ii flutura in coltul buzelor. Dar zambetul i se scutura iute si-mi vorbeste despre speranta, despre Geneza. Oul.

"Am avut parte de o educatie spartana, crescuta de tatal meu in spiritul confesiunii catolice. Mama, Anisia, ne-a parasit de timpuriu. Eu nu implinisem inca 2 ani. Din spusele fratilor mei mai mari am aflat ca plangeam. O strigam pe mama si, ca sa tac, mi-au pus in mana cutitul de taiat paine. Ca sa am o ocupatie, crestam de zor spatarul canapeiului, lada de zestre a mamei. Era pace. Probabil ca atunci am dat mana cu destinul."

MESTERUL. "In anii copilariei mele s-au concentrat toate tulburarile vremii. O lume se destrama. Dureros pentru tata, caruia colectivizarea ii luase tot, dar care avea de crescut singur sase copii. Datorita lui, acestui taran sever, dar intelept, inzestrat cu darul de a vedea dincolo de aparente, lipsurile vremii nu razbateau catre noi, copiii. Era daruit familiei, priceput la toate: agricultor, dulgher, tamplar, zidar, pantofar si sculptor. Sculptor de troite, iconostase, candelabre, sfesnice. Toate se afla astazi in patrimoniul bisericilor din Batin, Nicula, Unguras, Padureni si din multe alte sate. Din cei sase copii, prin doi, Vasile si Ana, tata va ajunge sa-si implineasca gandurile ce l-au chinuit in fata lemnelor pe care vreodata le-a cioplit."

Aproape din priviri hotaram sa lasam conversatia noastra pentru alta data. Cativa vizitatori par deranjati de murmurul nostru. Doamna Ana Rus ma conduce. Inainte ca usa sa se inchida in urma mea cu zanganit de sticla si metal, vine si invitatia. Maine, la domnia sa acasa, la orele pranzului.

Zis si facut. Dragos ma asteapta in prag, de cum ies din lift. Spun "Dragos", pentru ca asa s-a prezentat si insista sa ne tutuim. Mie nu poate sa-mi faca decat placere. Deci buna ziua, Domnule Tu! Imi spune ca Ana trebuie sa vina dintr-un moment in altul si ma intreaba ce-mi place sa ascult la cafea. E deja pregatita. Dibui din priviri un CD deschis langa combina. "Liliacul", spun eu. "Preferatul meu", imi raspunde. "Cine vrei sa fii?". "Frosch", ii raspund. "Atunci, n-o sa refuzi un snaps", rade si ma cheama in bucatarie. De cum intram, usa apartamentului se deschide si doamna Ana Rus isi face, infrigurata, aparitia. Ne salutam cordial si, dupa ce-si lasa la repezeala paltonul in cuier, intra dupa noi in bucatarie. "Stati jos, sa va fac ceva bun." Apoi, cum sa nu! Sa sedem! "Asta era felul de mancare preferat al tatalui meu. Mamaliga in straturi. Lui nu-i prea placea carnea, era mai mult lacto-vegetarian. Dar reteta asta e o combinatie de preferinte. Cand se intorcea de la lucru, tata isi pregatea mai mereu. Un amic de-al lui, carnivor convins, s-a lasat induplecat sa ramana la masa doar daca la mamaliga cu branza tata adauga si niste carne. Asa ca a pus ce-a gasit prin casa, carnati, costita, slanina afumata. In timp a devenit, daca vrei, un fel de reteta a familiei."

"Apropo de carnati, zi-o p-aia cu pisica", o indeamna Dragos, guraliv si fermecator cum l-am descoperit. "Tata avea o pisica hoata", incepe Ana in timp ce-si face de lucru la aragaz. Da’ povestea-i prea frumoasa ca s-o inghesui in doua randuri. Raman dator!

Mancam in tacere. Dragos taie doua felii de mar si le lasa cu grija sa pluteasca in paharul cu vin auriu, limpede.

VORBE PE TACUTE. Nici un cuvant despre Ordinul Meritul Cultural in Grad de Cavaler primit de Ana Rus din partea Guvernului Romaniei. Sau despre bazorelieful reprezentandu-l pe Mircea Eliade care se afla la Universitatea din Chicago. Sau despre lucrarile expuse la Universitatea Sorbona. Nici macar despre faptul ca Enciclopedia Artistilor Plastici Contemporani i-a dedicat o pagina.

Doar despre prieteni... Despre familia Naum, despre Alexandru si Ana, Bebe Chiriac si Petrica Raduca, familia Vacarelu. Sau despre cei lasati in urma la Cluj, o data cu inima. Lia Dragan, directoarea Muzeului de Arte, Dan si Gina Scerbac, Doina Crisan, matusa Ana si unchiul Lazaruc... Simt o extraordinara legatura cu pamantul din vine. Se vede in lutul, in fierul si in lemnul pe care le-a atins... Si-n minunatele bucate.

"Pentru un artist, profesia este viata, totul. Dar este si sacrificiu, munca... Cred ca fara artisti lumea ar deveni dureros de saraca" - Ana Rus, sculptor

TAMADUITOR DE SUFLETE

"Tata dorea sa devin doctor sau farmacist si-mi tot spunea ce bine e sa fii de folos oamenilor, sa-i ajuti, sa-i salvezi... «Daaa, dar trebuie sa-ti placa, tata!», raspundeam eu. Atunci el incerca din nou sa-mi spuna ce bine e sa stii fiecare buruiana la ce e buna, sa stii sa tamaduiesti orice boala... «Daaa, dar trebuie sa-ti placa, tata!», raspundeam eu din nou. Vazand ca nu o scoate la capat cu mine, mi-a zis sa fac ce-mi place. Eu atata asteptam! Era varsta adolescentei. Imi placea sa cioplesc orice lemn. Surorile mele imi spuneau baietoi. Nu-mi pasa. Pentru ca eu consider, stiu, ca am urmat sfatul tatei. Doar ca in alt sens. Cred ca munca mea tamaduieste suflete. Pana la urma tata, indirect, m-a determinat sa fac ceea ce facea si el."

INTRE ATELIER SI MUZEU

"Visul mi l-am implinit cu vointa, multa munca si credinta. Am devenit sculptor. Si, dupa un lung periplu prin alte domenii - profesor suplinitor, pictor decorator, proiectant modele - am ajuns in sfarsit sa lucrez in cultura, asa cum imi doream inca din timpul liceului. Pentru un artist, asta este cel mai important lucru. Sa poata lucra, sa-si poata alina prin arta ranile si obsesiile, sa poata aduce bucurie, este viata, oxigenul pe care il respira, totul. Astazi lucrez si ca muzeograf la Muzeul National Cotroceni. Dar timp liber... Nu! Atunci cand nu sunt la muzeu, sunt la atelier. Notiunea de «timp liber» nu o cunosc!"

MAMALIGA IN STRATURI

Pentru o mamaliguta ca la Batin tre’ sa ne-ngrijim o taruca sa avem, logic, mamaliga. Cin’ nu stie s-o faca iese in pierdere, ca n-o sa guste ce-i mai bun in viata. Deci sa purcedem! Te uiti bine, da’ bine de tot, prin frigider si daca dibui o bucatica de carnat, niste slaninuta afumata, picanta si frageda, niscaiva costita, afumata la randul ei, sau, hai treaca de la mine, ceva kaizer, le tai cubulete, bucatele sau cum iti place sa le zici si le pui la prajit. Pui deoparte o bucata numai buna de branza de burduf. Acum pui un strat de mamaliga intr-un vas adanc, pe deasupra branza si acoperi cu carnea calita. Si tot asa pana ramai fara. Deasupra arunci carne din belsug si pui pe masa. Servus!