Bogdan Musatescu - Un romantic si in bucatarie

"N-ai cum sa nu gasesti adresa", spune vocea din telefon. "E o cladire in stil florentin. Oricum, adauga, e a treia casa pe dreapta."

In mandria mea de cetatean al frumoasei noastre capitale, rezist cu indarjire tentatiei de a consulta un ghid al strazilor si plonjez in necunoscut. Altfel spus, pun benzina si la ora opt fara un sfert, intr-o dimineata gri, cum altfel, intru in trafic. Ora fatidica. Toti somnorosii pleaca la servicii.

Apas butonul soneriei si, aproape imediat, o femeie apare si ma conduce discret prin curtea ingusta pana in antreu. Cu fiecare pas, lumea de afara se topeste in urma mea. Ascuns sub patina timpului, sau poate tocmai de aceea, totul imi vorbeste de vremuri mai asezate.

In fotoliul sau, boierul rasfoieste o carte. Eu ma simt ca intr-o audienta. Actorul Bogdan Musatescu ridica ochii spre mine si ma pofteste cu eleganta sa iau loc. Ma asez, fara sa vreau, pe marginea scaunului si raman asa, incordat.

Pe o usita ingusta apare din nou doamna care imi descuiase. "Gata?", intreaba gazda mea, iar femeia da din cap. Ne ridicam si mergem in bucatarie. Sunt, parca, mai relaxat. Pe masa troneaza o minunatie de crap. Actorul, transformat pe data in bucatar, se apuca sa-l curete.

"Prima mea amintire legata de arta culinara e un invariabil gris cu lapte, pe care il detestam", incepe el cu chef de vorba. "In fiecare zi, mama si cu dadaca mea nemtoaica, careia ii spuneam "Schwester", se chinuiau sa ma convinga sa-l mananc."

Fac o remarca legata de parfumul vremurilor acelea intr-o casa cu renume.

"Cred ca parfumul asta e doar in mintea noastra. Timpul estompeaza totul, ramanem doar cu amintirile placute. Oricum, toata lumea banuieste ca, intr-o casa cu oameni celebri, se petrec lucruri celebre. Ei bine, nu. Eu am avut o copilarie normala. Asa cum orice copil stie ca tatal lui e la serviciu, eu stiam ca tata e la birou."

.

.

.

Reteta de familie a Musatestilor

"Fireste, ca oricine la acea varsta, nu-mi dadeam seama ca majoritatea celor care ne treceau pragul erau niste mari artisti. Pentru mine, Ion Iancovescu era Iencutenia, Mircea Stefanescu era Nenea Mircea si Ionel Teodoreanu era Nenea Ionel, cu care si eu eram prieten, ca orice copil caruia i se dadea putina atentie. De exemplu, marele Ionel Teodoreanu vorbea cu mine numai "pasareste".

Tin minte cand mama mi-a dat o carte si mi-a spus ca e scrisa de Nenea Ionel. Asa am ajuns sa citesc eu "La Medeleni". Intr-o seara, cand a venit in vizita Ionel Teodoreanu, nici n-am vrut sa vorbesc cu el. Terminasem romanul si eram distrus sufleteste, pentru ca ma indragostisem de Olguta. Stiam, fireste, ca totul era o poveste, la fel cum, pe scena, mama nu murea cu adevarat, dar eu tot eram suparat. Nenea Ionel incerca sa intre in vorba cu mine si, la un moment dat, la masa, nu m-am mai putut abtine si, cu lacrimile picandu-mi in ciorba, i-am reprosat, "de ce-ai lasat-o sa moara pe Olguta?". Cartea aceea am avut-o ani de zile, pana cand un binevoitor a luat-o, iar pe prima pagina statea scris! "Daca stiam ca o sa-ti para asa de rau, n-o mai lasam sa moara pe Olguta!""

Astfel l-a impacat marele Ionel Teodoreanu pe copilul de 10 ani, Bogdan Musatescu.

"Dragostea pentru teatru exista firesc in familia noastra, iar drumul meu in viata a fost determinat si de educatia pe care am primit-o, dar si de un anume fel de a fi. Sunt un om caruia ii place sa traiasca clipa. Si, pe undeva, am mostenit asta de la tatal meu, care era si un mare om de lume."

Remarc un paradox si-l intreb cum se face ca, desi traind clipa, un om de condei precum Tudor Musatescu putea avea si constiinta permanentei actului sau artistic.

"Avea har", imi raspunde fara sa ezite. "Poti sa ai talent, dar sa n-ai har. Atunci esti un bun meserias, care isi face corect treaba, dar atat si nimic mai mult. Tata lucra neintrerupt, zi si noapte. Atunci cand ai har, cred ca exista ceva care nu-ti da voie sa te opresti. E un fel special de ardere intensa a unui artist adevarat. Poate de aceea, tatal meu s-a stins si foarte tanar. Dar este si un paradox aici. In scris, tata era foarte ordonat, iar manuscrisele lui tradeaza asta. Avea o caligrafie frumoasa, ordonata, iar rarele taieturi sunt drepte, ca desenate, de parca cineva ii dicta toate acele randuri. Fara indoiala ca isi organiza totul foarte bine inainte de a se apuca de scris. Si asta contrar existentei lui de om de chef, de om de replica, de spirit, de om care imprastia haz si bucurie si, de ce sa n-o spunem, toti banii pe care ii avea.

Legata de latura asta a lui mai putin cunoscuta e si reteta plachiei de crap, pe care o prepar acum si pe care, pe atunci, numai tata o facea. Iar daca i se parea lui ca pestele seamana cu cineva, ii dadea si o porecla. Uite, asta aduce cu ala de la... Da’, mai bine lasa, ca se supara pe mine", rade si scoate din cuptor minunatia venita pe lume parca doar pentru noi.

Dupa cina imi iau ramas bun si, iesind, indes pe acuns intr-un buzunar ferit al memoriei ceva dintr-o lume parca mai asezata. Undeva, in spatele meu, imi pare ca aud o trasura plecand.

.

.

PLACHIE DE CRAP

Ai nevoie de un crap de 1-2 kilograme, doua-trei rosii medii, 5-6 catei de usturoi, 3-4 cepe mari, condimente si sare. Curatam pestele de solzi si maruntaie si ii scoatem branhiile, pentru ca sunt amare. . . . Taiem ceapa pestisori si o calim in putin ulei, dar n-o lasam sa se prajeasca, pentru ca ea va merge apoi la cuptor impreuna cu pestele. In burta crapului punem rosiile taiate rondele si usturoi si-l asezam intr-un vas de iena. . . . De jur imprejurul crapului punem ceapa calita, usturoi, condimente si sare, apoi bagam totul la cuptor. Verificam din cand in cand, pentru ca pestele se coace repede, iar la servire adaugam pe platou cateva jumatati de lamaie. . . .

.

.

TREBUIE SA AI HAR

"Eu simt nu nostalgia, ci nevoia unui spirit cultural, ca sa-i spun asa, a unei efervescente, care pare ca s-a pierdut. Concret, mi-e dor de marea trupa care a ajuns la Teatrul National sub conducerea regizorala a lui Sica Alexandrescu. Dar ei au fost formati la teatrul particular. In acest teatru privat, ca sa poata sa ajunga sa joace o piesa care se cheama, in opinia criticii, o piesa de repertoriu, jucau texte bulevardiere, pe gustul publicului, pentru bani, ca dupa aceea sa poata monta un spectacol cu adevarat de exceptie. Sa nu uitam ca asa au aparut marii nostri actori, cu cateva roluri in asemenea productii. Nu stiu daca asta e reteta succesului, dar e un mod de a exista al teatrului particular, mai ales acum, cand teatrul de stat e privit din ce in ce mai mult ca o povara bugetara, din cauza, fireste, a unor mentalitati anacronice. Dar teatrul trebuie sa existe. E in noi. Si apoi, mai este un aspect. Atunci cand se scrie pentru un anumit actor este un mod de a-l transforma in vedeta. Dar asta nu se mai face astazi. Dar, pentru ca toate astea sa se poata implini, ca artist trebuie sa ai si har."