REPORTER IN TIGAIE
Pasim agale prin valea ingusta serpuind printre parauri, insotiti de pantele cand mai dulci, cand abrupte ale muntelui. Zapada nametita de brazii rari asteapta inca fata soarelui ce intarzie sa apara. Grabim pasul. Suntem asteptati si s-a facut destul de tarziu. Stelele au prins demult a sclipi, dar albul dimprejur arunca in calea noastra inca destula lumina.

REPORTER IN TIGAIE
Pasim agale prin valea ingusta serpuind printre parauri, insotiti de pantele cand mai dulci, cand abrupte ale muntelui. Zapada nametita de brazii rari asteapta inca fata soarelui ce intarzie sa apara. Grabim pasul. Suntem asteptati si s-a facut destul de tarziu. Stelele au prins demult a sclipi, dar albul dimprejur arunca in calea noastra inca destula lumina.

Aproape de drum, acolo unde cararea, cotind spre padure, prinde a se ingusta, o poarta. "La un colt de cotitura", imi aduc eu aminte un refren dintr-o mahala. Cat bagaj nevazut caram dupa noi uneori...

DRUM. Parasim firul de prundis ce ne-a calauzit si intram. Aici incepe urcusul spre casa crescuta parca din poalele zapezii. Un caine de munte, flocos si cu picioare scurte ne da tarcoale de la distanta. "O fi al unui vecin", aud o replica in spatele meu. Aici, cainii sunt lasati liberi noaptea. Daca marturisesc cuiva ca, vazand cercurile pe care le traseaza in jurul nostru prin zapada, imi vine in minte filmul "Falci" sau Bregovici cu al lui "Pittbull Terrier", o sa spuna ca-nnebunit lupu’! Asa ca imi continuu tacut drumul prin neaua neprihanita, ca o metafora dintr-un poem de adolescent. Dar, cu fiecare pas, dezvelesc tomnatice fire de iarba.

Anica. Asa ii spune toata lumea. Asa ii spunea, candva si bunicul ei. Isi iubise mult sotia, pe Anica lui, iar cand ea nu a mai fost, i-a spus asa celei mai dragi dintre nepoate. Astfel am cunoscut-o si noi pe doamna Veronica Voinescu. Ne-a auzit pasii in curte si ne intampina cu manecile suflecate. Din prag ne face semn sa intram.

CHEAGUL. Tuciul cu lapte abureste molcom pe plita. E semn ca am ajuns la timp. Doamna Anica adauga ceva in laptele ce va sa fie casul proaspat din care vom manca maine mai spre seara. "Cheag din ranza de drigana", ne explica ea firesc, dar privirile noastre sunt si mai nedumerite. Zambeste cu simpatie si se asaza pe marginea lavitei. "Cheagul e laptele supt de drigana, adica vitelul de bivol. O parte se branzeste in stomac, in ranza cum se zice pe aici. Cand se taie vitelul, se scot, se usuca si se dilueaza cu apa calduta si sare. E cel mai bun cheag pentru ca e mai alb si mai concentrat decat cel de vaca. Patru linguri sunt suficiente pentru 20 de litri de lapte. Asta daca faci cas. La telemea, pui cinci sau sase", spune si se ridica. "Cu cheagul de la un bivol iti ajunge sa faci branza vreo sase luni", adauga mergand spre plita. Amesteca in tuci cu mana. "Ca sa se prinda bine, laptele trebuie sa fie doar ceva mai cald decat cel proaspat muls, altfel nu-ti iese", spune continuand sa amestece. "Eu fac branza de cand eram copil si tot am gresit odata, ca am incalzit laptele prea tare."

Cat se asaza totul in tuci, doamna Anica ne pune cate ceva de-ale gurii pe stergarul mirosind a brad si sapun de casa. Ne priveste multumita cum mancam cu pofta, facand in ciuda urcusului aprig lasat departe in urma noastra. Si ne bucuram de caldura... Si lemul in soba trosneste a bun venit...

Doamna casei se ridica usor si, cu o valitoare, ia casul inca neimplinit si-l atarna la scurs. Apoi, dintr-o cana pusa deoparte toarna putin fist - zer acrit, cum ne-a explicat mai pe urma cu acelasi zambet intelegator in coltul buzelor - intr-un alt tuci. "Dupa ce-a zeurdit, adica s-a ales urda din zerul din care am scos casul, se pune la fiert." Dau sa spun ceva dar ma opreste. "Nu", imi ia vorba, "nu se acreste urda. Unii pun chiar otet si tot se alege doar ce-i dulce din zerul de la cas." Noi ne itim in tacere capetele sa privim cum fierbe zerul in tuci. "Asa-i lasat...", adauga doamna Anica, o explicatie a celui ce le stie pe ale sale, cele de aici si cele de dincolo.

Si ce minuni dulci face ea din pumnul de branza curata! Si calaii din aluat de cozonac, coptura uitata a copilariei, plina de indepartate arome de cuisoare si scortisoara...

Noi, fiii asfaltului, ascultam focul in tacere.

RETETE GEMENE

PLACINTA CU URDA Se face aluat de placinta din 14 linguri cu zahar, 14 linguri cu ulei, 14 linguri cu lapte, doua oua, o ligurita cu amoniac stins cu zeama de lamaie, rom, coaja rasa de lamaie sau vanilie. Adaugi la toate astea faina cat cuprinde, se amesteca toate cu grija pana se face aluatul potrivit. Pentru umplutura e nevoie de o jumatate de kilogram de urda, doua-trei oua, zahar dupa gust, vanilie si stafide, pe care le amestecam impreuna. Unii fac doua foi de aluat iar intre ele se pune umplutura. Altii, mai practici, fac o singura foaie pe care intind urda preparata si apoi ruleaza totul. BRANZOAICE Se face aluatul clasic de cozonac si se intinde cu sucitorul. Urda se amesteca cu vanilie, zahar dupa gust si coaja rasa de lamaie. Se taie aluatul in patrate ceva mai mari de-o palma, se pune umplutura in mijloc si se impacheteaza.