Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Napoleon Bonaparte spunea că, dacă lumea întreagă ar fi o singură ţară, Istanbul e unicul oraş demn de a fi Capitala ei. Aznavour credea că dacă din Istanbul ar rămâne o singură stradă, aceea ar trebui să fie Istiklal. Noi completăm: dacă n-ar mai fi decât o cafenea pe lume, ea s-ar numi "Mandabatmaz"...
Istiklal Cadessi – sau "Strada Mare din Pera", cum i se mai spune – este una dintre cele mai cunoscute artere pietonale din lume şi, cu siguranţă, cea mai faimoasă din Istanbul. Situată în districtul Beyoglu, Istiklal porneşte din Piaţa Taxîm şi are o lungime de aproape trei kilometri. De-a lungul ei se înşiruie buticuri, magazine de suveniruri, librării, anticariate, galerii de artă, cinematografe, teatre, cafenele, pub-uri, cluburi de noapte, patiserii, restaurante, dar şi biserici şi moschei, toate învăluite, seara, de muzica lui Charles Aznavour, care "curge" din difuzoarele magazinelor de CD-uri. Un teritoriu al nostalgicilor? Cu siguranţă. Mai ales că pe toată lungimea străzii circulă, la intervale regulate, "tramvaiul nostalgic" (unul dintre cele mai vechi din Europa). Vrei să te simţi în alt veac? Atunci e de ajuns să urci în tramvai. Sau poţi coborî în "Tunel"... Metroul stambuliot a fost inaugurat în 1875, la numai câţiva ani după cel din Paris, situând Capitala Imperiului Otoman, la finele secolului al XIX-lea, în rândul celor mai moderne oraşe ale lumii. El începea cândva chiar de acolo, de pe Istiklal.
În week-end, într-o singură zi, strada e parcursă de nu mai puţin de trei milioane de vizitatori. Uau! Şi cel puţin jumătate dintre ei îşi doresc să bea undeva o cafea bună. Numai că – o spun chiar stambulioţii – nu e chiar aşa de uşor să găseşti o cafea turcească adevărată. Şi asta nu doar pe Istiklal, dar în nici un alt cartier din vechea citadelă otomană (fostă bizantină, fostă romană, fostă grecească), înălţată, ca şi Roma, pe şapte coline. Îţi trebuie ori un ghid foarte bun, ori un car de noroc şi un nas fin, care să simtă de departe aroma "cea adevărată".
Elixirul vieţii
Pe Istiklal tronează "un Starbucks" fără personalitate. Însă pe străduţele care se răsfiră din artera principală poţi găsi mai uşor "o kahvesi", să bei o cafea cu caimac. Numai că tu cauţi cea mai bună cafea turcească... Dacă se poate: cea mai bună din lume! Ei, aici te putem ajuta noi cu un sfat. Preumblându-te pe Istiklal Cadessi, dinspre Taxîm, pe mâna stângă vei zări la un moment dat faţada Catedralei Sf. Anton din Padova, proiectată în stilul neo-renaşterii de Giulio Mongeri, un arhitect de origine italiană, născut la Istanbul. Exact peste drum de acest edificiu monumental (cea mai mare biserică de rit catolic din oraş) vei afla intrarea pe o străduţă îngustă, care urcă abrupt. Este Olivia Geçidi. Aici (într-o dimineaţă strălucitoare ori într-un amurg care poleieşte apele Cornului de Aur, aflat la numai o aruncătură de băţ de Istiklal) poţi descinde la "Mandabatmaz", locul unde, de 44 de ani, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Aici şi numai aici, pregătită doar de mâinile lui, poţi să bei cea mai bună cafea (turcească) din Univers! "Mandabatmaz" s-ar traduce: "atât de tare, încât nici măcar un taur nu ar putea să cadă în ea". Înţelegi asta şi din sigla care înfăţişează un taur păşind pe cafeaua din ceaşcă. Cemil Pilik ne spune că numele cafenelei, acum 44 de ani, l-au dat clienţii, uimiţi de cât de "groasă" şi de cât de "tare" era băutura neagră pe care le-o prepara. "Mandabatmaz ar vrea să însemne: nici nu gândeşti cât de tare este această cafea!", spune Pilik. Gustăm şi noi. Este, într-adevăr, foarte consistentă. Din numai câteva înghiţituri – mici! – ai şi terminat-o de băut, zaţul care rămâne umplând jumătate de cană. E un depozit de zaţ, maro închis, care nu cade nicicum atunci când întorci ceşcuţa. Aşa că n-ai cum să-ţi ghiceşti viitorul! Pilik nici nu te încurajează. "Deşi au fost mulţi care au trecut pe aici şi mi-au sugerat să fac cafeaua cu mai puţin zaţ şi să mai scot un ban din ghicit. Eu nu cred în asta, cum nu cred în banii câştigaţi fără efort", mai spune cel care, vreme de 44 de ani, a făcut, zi după zi, "catralioane de cafele".
Cemil Pilik pregăteşte cafeaua într-un ibric de cupru în care nu încap decât două ceşcuţe. Aşează ibricul deasupra micii plite cu flacără albastră. Pune cafeaua, zahărul... Toarnă apă fierbinte, din uriaşul samovar de argint. N-o lasă să fiarbă prea mult. Doar atât cât apa să extragă tăria cafelei. "Tot secretul este în mână", mai spune el, făcând o mişcare de răsucire din încheietură. Sigur, "tot secretul" e în mână, în ibricul de cupru, în cafeaua râşnită anume pentru Mandabatmaz. Cafeneaua e mică – încap doar câţiva clienţi înăuntru. Însă aleea îngustă e plină de tineri şi de vârstnici, care se înghesuie unii în alţii, încântaţi să poată sorbi o ceşcuţă din "elixirul vieţii"...
Un ibric antic
Situat exact sub Turnul Galatei – la care ajungi strecurându-te pe străduţele în pantă, ce pornesc din Istiklal Cadessi – restaurantul Kiva Han te surprinde prin meniurile care se schimbă zilnic, pentru a-ţi propune tot ce are mai bun bucătăria regională turcească. Găseşti aici, amiază după amiază, seară după seară, cele mai bogate, neştiute, extravagante ori, dimpotrivă, cele mai simple (dar neaşteptate) mostre de gastronomie regională, culese de prin toate părţile ţării, de la Trabzon la Antalya, de la Bursa la Antep, de la Kayseri la Edirne. Şi mai afli aici una dintre cele mai savuroase cafele, servită în ceşcuţe de porţelan "îmbrăcate" în alte ceşcuţe de argint şi acoperite de "cupole" din acelaşi metal preţios, ceea ce te face să te simţi ca un oaspete într-unul dintre seraiurile de pe malul Bosforului. Tot la Kiva Han aveam să descoperim câteva piese de muzeu, între care ibrice anatoliene şi râşniţe de cafea vechi de două-trei sute de ani, unele dintre ele mâncate de timp, precum cel din imagin
Citește pe Antena3.ro
