Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pionierii şocolateriei
Prima ciocolată în forma solidă pe care o cunoaştem azi a fost “inventată” la Torino şi a început să fie distribuită, în Italia, începând cu anul 1826. În paralel, elveţienii de la Cailler deschideau, prin 1828, prima fabrică de ciocolată din centrul Europei.
Evoluţia ciocolatei n-a fost simplă, cum s-ar părea, pentru că producătorii aveau de luptat cu un ingredient de import – cacao -, destul de greu de transformat în rafinatele delicatese ale unui “fin de siècle”. Extragerea untului de cacao şi apariţia primelor tablete de ciocolată, concomitent cu descoperirea elveţiană a ciocolatei cu lapte (inventţie la care a participat şi Henri Nestle) au dus, în timp, la un succes garantat al industriei şocolatiere, consolidateă de nume precum Rodolphe Lindt şi Milton Hershey.
Poveşti din Torino
Revenind la Torino, patria primei ciocolate din lume, aflăm că, la o jumătate de secol distanţă de la întâiul success, în 1878, un tânăr de 29 de ani, Silvano Venchi, îşi cumpără două cazane de bronz ca să înceapă o serie de experimente pentru producererea ciocolatei, în propiul apartament. Câţiva ani mai târziu, el scoate pe piaţă celebrele “nougatine” pe bază de nuci caramelizate, învelite în ciocolată fondantă. Afacerea a prosperat, astfel că, la începutul secolului al XXI-lea, despre Venchi se poate spune că a devenit o marcă internaţională de prestigiu, care şi-a adăugat, din 2006, un nou format de retail: ciocogelateria (ciocolata şi îngheţata artizanale). Cu acest format cucereşte, un an mai târziu, dreptul de a fi unic furnizor pentru evenimentele din jurul acordării Premiului Nobel pentru Pace.
Ca şi Giulgiul lui Christos, ciocolata ar trebui să intre în patrimoniul imaterial al oraşului Torino – spun istoricii Piemontului –, iar locurile legate de cele două momente din istoria şocolateriei: 1826, respective 1878, ar trebui marcate pentru turişti. Şi, tot pentru că vorbim de Piemonte, în anii dintâi ai ciocolatei, pe când Napoleon Bonaparte încă păşea pe pământ (era cu puţin înainte de “inventarea” ciocolatei solide, pe când încă se mai făceau experimente pentru obţinerea ei artizanală), să amintim o altă emblemă a desertului de lux: Gianduiotti – ivită, paradoxal, dintr-o mare… lipsă. Embargoul comercial impus de Bonaparte torinezii i-a lăsat pe aceştia fără cacao, ingredientul de bază al ciocolatei. A fost creat atunci, dintr-o necesitate, un mix de cacao şi alone de pădure, care să înlocuiască produsul de bază. Ciocolata caldă, conţinând alune măcinate, avea să se numească “gianduia”, crema de alune – “pasta gianduia”. Numele fusese ales după cel al unui personaj al carnavalului piemontez, Gianduja, un arlechin pe jumătate bărbat pe jumătate femeie, aşa cum băutura şi crema cu pricina erau pe nici din cacao pe de-antregul, nici din alune... În 1852, Caffarel, un alt şocolatier torinez care a făcut istorie, creează “Gianduiotti”, o pralină torineză care conţine cacao şi pastă de alune.
Fărâma de Piemonte din Calea Victoriei
Am avut curiozitatea să cunoaştem şi noi o marcă atât de titrată, asociată cu şocolateria de lux, şi trebuie să recunoaştem că surpriza noastră cea dintâi a fost că nu trebuia să ne deplasăm în Piemonte pentru această “întâlnire”. În Bucureşti se află unicul magazin Venchi din Europa deschis în afara Italiei şi te provoacă cu peste 60 de sortimente de ciocolată. Un univers dulce fără început şi fără sfârşit.
Ciocogelateria lui George Sotiroulis e aşezată pe umărul drept al Căii Victoriei (care, apropo, e vechiul Pod al Mogoşoaiei, care a primit acest nume în 1878, după căderea Plevnei – iată cum, într-un ciudat arc de timp, cele două embleme se întâlnesc!) şi vorbeşte despre Italia lui Silvano, ucenicul vrăjitor care dădea viaţă (şi gust) ciocolatei, acum mai mult de o suta de ani.
Savoir vivre!
Ciocolata, ca şi cafeaua, de altfel, se împrienesc la prima vedere, creându-ţi impresia că retrăieşti o viaţă trecută, în care ele şi numai ele reprezentau elixirul tinereţii veşnice. Savoir vivre! Subtil ingredient pe care “la belle epoque” l-a transformat prea repede în surogat pentru snobi. În mica şi eleganta ciocogelaterie din Bucureşti nu ne-am simţit, totuşi, între contrarii. Dialogul a fost unul al victoriei spiritului, mai mult decât al victoriei gustului. George a etalat “muniţia” modernă, ieşită din laboratoarele torineze, muniţie trasă în ciocolată, capabilă nu doar să hrănească, ci şi să educe. Da. Educaţia prin ciocolată. Să ştii când, cum şi cât să mănânci acest produs de lux. Să ştii să le “mulţumeşti” boabelor de cacao aduse dintr-un univers exotic, alunelor de pădure din Piemonte, trufelor cu gust dulce-sărat, fisticului de Sicilia şi mentei de Pancalieri, laptelui, smântânii, ouălor şi fructelor care se scaldă în ciocolată precum o odaliscă sub clar de lună, să le mulţumeşti că ţi-au bucurat viaţa.
De regulă, ciocolata este asociată cu şampania, dar un prosecco veneţian are şi mai mare efect, şi cu sorbeto. La acest ultim capitol, pe Calea Victoriei poţi degusta un curcubeu de alune caramelizate, cafea, ciocolată neagră şi castane, bine răcit, pe care nu-l vei uita niciodată. Ce ar mai fi de spus? Că, deşi e – prin jocul întâmplării şi al istoriei – cam deodată cu statul independent român, marca torineză n-are deloc timp să îmbătrânească. Dimpotrivă. Se reinventează continuu şi nu miră pe nimeni că jumătate dintre produsele sale capătă un alt chip, an de an. Nu doar ciocolata, dar şi una dintre cele mai populare copturi italiene de sezon, celebrul Panetone de Crăciun, care are propria sa anecdotică, propria-i poveste ce-ar merita într-o zi spusă, la gura sobei, de Sărbători!
Citește pe Antena3.ro
