x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Timp liber Culinar Clapon fript - rețetă de pe vremea lui Cuza și a lui Christ Ionnin

Clapon fript - rețetă de pe vremea lui Cuza și a lui Christ Ionnin

13 Mar 2018   •   19:41
Clapon fript - rețetă de pe vremea lui Cuza și a lui Christ Ionnin

Dacă nu știi ce-i claponul, atunci îți va fi greu să înțelegi de ce rețeta aceasta anume, dintre alte rețete tradiționale românești, e mai savuroasă decât puiul fript, găina coaptă și cocoșul pârpălit, deși câteșpatru sunt înaripate de ogradă țărănească (ori boierească). Claponul e cocoșul castrat, care are proprietatea de a se îngrășa mai tare decât fârtatele său iubăreț, frăgezindu-i-se carnea „în viu”. Claponul era mai degrabă pasăre pentru „stomahurile” de boieri și de burghezi, decât pentru cele de țărani, căci pe la 1865, în primii ani ai Principatelor Unite, când se tipărea cartea din care am de gând să vă dau o rețetă, sătenii preferau să-și lase cocoșii necastrați, să fie buni de sămânță (cât avea să le fie viața de lungă), iar nu de huzureală, cum viața claponului era (până-n tava de friptură ajungea).

Rețeta, cum ziceam, e culeasă din volumul „Bucătăria română” al lui Christ Ionnin - cel pe care pentru-ntâia oară mă-nvrednicesc a-l readuce la lumină la 153 de ani distanță de la ediția princeps. Și chiar de-i savuros și numai bun de-adus pe masă într-o zi de sărbătoare, pregăteală prea complicată n-are. Zicea, la vremea lui, Christ Ionnin să faci așa, pentru Clapon fript: „Înfășoară-l cu felioare de slănină; pune-l în frigare și unge-l necontenit cu unt. Servă-l cu cardama (adicătelea: cardamom - n.n.), sare și oțet, peste care poți turna sosul ce s-a scurs din friptură”. 

Ți-ar putea plăcea și

Plachie de stridii - rețeta Ecaterinei Steriady (colonelu), de la 1871

Alivenci - rețeta din 1871 a Ecaterinei Steriady (colonelu)

După cum se vede, autorul de acum un veac jumate nu a avut grija sosului, să obțină, de exemplu, un sos „deglasat” din zeama aia scursă din pasăre și arsă parțial în tingirea de sub ea. Nici nu și-a bătut capul să ne indice garnitura potrivită. Cât despre „cardama” (sau cardamom), din care se găsea din plin, adus fiind din bazarul cel mare de la Stambul, ei bine, în epocă se pregătea în două feluri - ori se măcina precum piperul și se amesteca apoi cu sare și oțet (îndoit eventual cu apă), ori se puneau boabele din timp la murat în oțet cu sare și se foloseau așa, murate, la unele găteli, mai cu seamă din carne. 

Iar dacă vreți rețete vechi mai multe, atunci se cuvine să dați de urma cărții lui Christ Ionnin, cea dintâi în care, în 1865, se adunau laolaltă cuvintele nouă atât de dragi azi: „bucătărie română”, carte pe care, la 153 de ani distanță, Editura GastroArt o readuce sub tipar. (Simona Lazăr)

×