In editie cartonata sau nu, intimitatea ramane aceeasi. Cea a secolului al XIX-lea, fireste. Si-ntr-o vreme in care bucatarii - cei politici, literari, artistici - gateau totul pentru ceilalti, pentru cei care vor veni, iar ei uitau uneori chiar sa manance, viata iti poate parea o prajitura.

Ingrediente: mult altruism, mult umor, optimism, dorinta de a lasa ceva in urma ta, incredere in viitor. Apoi un praf de melancolie romantica. Scrisori cu haz si mirodenii. Se framanta si se lasa la crescut. Se pune la copt, la foc repede, cu lemne, desigur. La sfarsit se pudreaza cu zahar si sentimente dulci. Sunt primele vorbe ale doamnei Ioana Parvulescu intr-o zi de toamna. Praful si-a refuzat odihna, iar obrazul de-un veac e neatins. Aici, secolul ce n-a schimbat prefixul e mai delicios ca oricand...

"Ca in tot ce tine de viata secolului al XIX-lea, fie ea publica sau privata, trasatura distinctiva este, cred eu, ritualul", paraseste hotarata metafora doamna Parvulescu. "Se manca dupa un tipic, un cod al mesei stiut de toti", adauga domnia sa.

CUVINTE UITATE

Dar acel secol, epoca marilor baluri, este momentul in care masa iese din intimitatea caminului si devine un act social. "Mesele in familie si pe la prieteni sau mesele intime, in doi, alternau cu mesele la restaurante si birturi sau chiar cu mesele in aer liber, picnicuri, cum se intampla la Armindeni, asadar la 1 Mai, sarbatoarea primaverii". Delicioase vorbe...

"Mancatul impreuna cu altii tinea de un cod elementar", subliniaza doamna Parvulescu. Si-mi amintesc cumva, intr-un fel laic, de scolile filosofice ale Antichitatii, comunitati in miniatura, ce imparteau, ritual, la fel de important ca invatatura insasi, masa. "Dejunuri, dineuri, supeuri... Cuvinte pe care aproape ca le-am uitat azi", aud venind dintr-un alt secol. "De aceea ora mesei era fixa, iar a intarzia, o grava impolitete. Astazi, mancatul la ore fixe si pe-ndelete a devenit o utopie. De altfel, astazi totul se face cam repede.

Dar e de remarcat ceva: ei nu se grabeau deloc si faceau totusi foarte multe, noi ne grabim ingrozitor si facem mult mai putine. Mancam mai putin, traim mai putin, iubim mai putin decat oamenii secolului al XIX-lea...".

Incerc sa nu teoretizez spunand ca obisnuinta-i a doua natura. Sau poate sa ma-ntreb chiar care este adevarata noastra natura... Suntem oare de fapt in contratimp cu noi insine?

"Pe mine insa m-a induiosat ca secolul al XIX-lea cunostea deja cura de slabire si ca Titu Maiorescu sau mai tanarul sau prieten si admirator, Duiliu Zamfirescu, tineau regim", schimba insa iute registrul doamna Parvulescu. "Cel din urma la 1897, la nici 39 de ani, spunea ca nu se mai da jos de pe bicicleta - o noua moda pe atunci - pana cand nu-i scadea burta pe care o facuse scriind. De altfel, se vede care sunt marii mancaciosi de-atunci. Ajunge sa te uiti la pozele lor."

PLACINTA GUSTOASA DE ACASA

"Arta culinara, ca orice arta, era creatoare de emotii. Secolul al XIX-lea insemna insa si o mancare sanatoasa, «ecologica», stropita cu vin bun" Ioana Parvulescu

Exista istorii si istorii. Romantate, trunchiate, subiective, comandate, de budoar.. Dar cum cele din urma nu sunt apanajul meu, iar pe celelalte prefer sa le las in seama istoricilor de tot soiul, ma delectez cu singura istorie pe gustul meu. La propriu. Istoria de... bucatarie.

"Daca m-ai fi intrebat de prima carte citita, stiam. «Helga si papusile». Daca m-ai fi intrebat de prima poezie despre bucatarie pe care am citit-o, spuneam, un poem de Carl Sandburg, dedicat lui Hans Christian Andersen despre o cearta intre cutitul de paine si taburetul de bucatarie. Dar prima oara cand am stricat linistea vaselor de bucatarie nu mai stiu cand a fost. Probabil cand m-am apucat in copilarie sa fac prajituri.

Pana la urma am devenit chiar specialista a ceea ce se numea la noi, la Brasov, «Apfelkuchen», placinta cu mere. Ulterior mi-am cam pierdut indemanarea, dar la nevoie cred ca as putea s-o regasesc.

Si cum un Apfel (kuchen) pe zi se spune ca tine doctorul departe, eu decid s-ascult vorba din batrani (ai nostri sau de pe alte meleaguri) si actionez in consecinta. Cine vrea sa-mi tie companie sa se uite mai la dreapta nitel, ca are cu ce."

Pentru doamne si domni Migalesc la o carte care se cheama "Alfabetul doamnelor. Alfabetul domnilor", o istorie de un secol (1840-1940) a personajului feminin si masculin din literatura romana. Partial scrisa - a fost rubrica la "Romania literara" acum cativa ani - trebuie retopita si, ca sa raman in sfera gastronomiei, repusa la copt. Sper deci sa creasca frumos. Oamenii de secol XIX erau foarte sociabili si prietenosi. Se punea mult mai mult pret pe prietenie decat acum. Daca aveai un prieten, faceai orice sacrificiu. Ii dadeai bani, sfaturi, haine, orice. Toate astea intrau in reteta prieteniei. Iar cand prietenia era pusa cu adevarat la incercare, rezista!

Strudel cu mere Pana cand isi regaseste indemanarea, ii ofer eu doamnei o reteta veche de strudel. "Faci un aluat ca pentru placinta (…) incepi sa-l intinzi binisor (…) cu bagare de seama ca sa nu se rupa. Dupa ce l-ai intins, il stropesti cu unt si ii pui… mere taiate foarte marunt si amestecate cu zahar pisat si cu scortisoara (…) Intinzi bine umplutura egal, rostogolesti sa se formeze ca un lung carnat, il incovaezi si-l pui intr-o tava unsa. Il asezi la cuptor, 3 sferturi de ora. Il tai bucati sau il dai intreg, presarat cu zahar pisat." ("Cele trei bucatarii principale", 1897)