Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoria mititeilor ne tot dă de furcă, de la o vreme. Mai ales de când am declarat că suntem în căutarea identității gastronomice naționale. Am mai scris câte ceva pe tema asta, dar cum subiectul nu-i nici pe departe epuizat, revin cu pofta aceluia care tocmai a achiziționat cel mai gustos muștar de pe piață – acel Savora cu unsprezece condimente, pe care-l îndrăgea și Strasman, bucătarul regal. Și numai porția de mititei fripți pe grătar îmi mai lipsește, ca să am parte de un sfârșit de săptămână (culinar/ câmpenesc) perfect…
Am amintit aici legenda „nășitului” mititeilor, la cârciuma lui Iordache de pe Covaci.
Am încercar să vedem ce-i cu bicarbonatul de sodiu și când și-a făcut și el loc în rețetă.
V-am semnalat câteva rețete (mai mult sau mai puțin) celebre, din epoci diferite, de la 1872 la 1935 (și-o să le mai găsiți o dată listate la sfârșitul articolului), dar tot nu am găsit răspunsul la întrebarea: sunt mititeii un preparat românesc sau e vorba doar de (încă) un împrumut din rețetarul balcanic?
Cum alte surse nu am decât relatarea lui Constantin Bacalbașa – care, apropo, n-a fost de față la „botez”, căci în 1871 (ori ’72) avea abia 15-16 ani -, am decis să apelez la cărțile vechi de bucate.
Până în 1871, aveam publicate doar trei titluri culinare: „200 de rețete cercate și alte trebi gospodărești” a lui Kogălniceanu și Negruzzi (1841 și 1846), „500 de rețete din bucătăria cea mare a bucătarului Robert de la curtea regelui Franției” a postelnicului Manolachi Drăghici (1846 – dar fiind o traducere o excludem apriori de pe listă) și „Carte de bucate” a Mariei Maurer (1847). În niciunul dintre titlurile citate nu găsim referința dorită. Nu sunt, cu alte cuvinte, de ajutor, în conturarea datelor esențiale din istoria mititeilor.
Istoria mititeilor, anii 1870
În schimb, o dată cu anul 1871, lucrurile se schimbă. Veți vedea însă că nu în direcția pe care o credeați/ o așteptați.
Mai întâi, voi semnala două titluri din anii 1870. „Buna menajeră” a Ecaterinei Steriady (colonelu) – Galați, 1871 – și ”Cea mai nouă carte de bucate a bucătăriei române, franceze, germane și maghiare” a lui J.C. Hințescu – Brașov, posibil anul 1877. Nu, nu o să dați acolo de rețeta de mititei, ci de precursori ai acestora: cârnații fără mațe (Hințescu) sau cârnați pentru garnitură (Steriady), amândouă având ca particularitate faptul că se pregătesc fără a mai fi carnea introdusă în maț de animal, doar tocată, condimentată, modelată sub formă de cârnați și… prăjită în unsoare, cu adaos de ceapă și de supă de carne. Pentru ambele rețete, recomandarea este de a se servi alături de un alt preparat, fie ca garnitură (la friptură – sic!), fie alături de legume sau numai cu muștar.
Să ne amintim însă că acești ani 1870 sunt, din perspectică anecdotică, primii care aduc informații despre apariția savurosul preparat. Istoria mititeilor, deci, trebuie să menționeze cei doi autori, chiar dacă ei nu ne aduc rețeta dorită. Și nici denumirea după care am început foiletarea cărților.
Ce se întâmplă, însă, două decenii mai târziu, când cârnații fără maț devin cârnați fără piele, iar cuvântul mititei e adăugat în paranteză?
