Forţa obiceiului străbun

Toate sărbătorile românilor au în centrul lor şi o masă care respectă atât ritualurile momentului, cât şi tradiţiile zonei. Ne atrage atenţia asupra acestui fapt Aurelia Preda-Popescu, interpretă de folclor din Oltenia, vicepreşedintă a Fundaţiei "Satul Românesc - Mileniul III" şi director artistic al ansamblului craiovean "Dor Călător".

Ar mai trebui să adăugăm în această "listă" şi preocupările sale pentru păstrarea în viaţă a tradiţiilor locale într-o suită întreagă de comune doljene, prin instruirea şi diriguirea activităţii unor ansambluri puternice ori incipiente, precum cele de la Perişor şi Radovan, de exemplu. De altfel, la Perişor aveam şi noi să o cunoaştem pe Aurelia Preda-Popescu, într-o zi plină de soare, de verde crud şi de floare de cais, în curtea cea largă şi primitoare a Pensiunii Cristian, la invitaţia soţilor Marian şi Nuţi Nicola.

Săptămâna Mare
Şi pentru că ne aflăm în pragul sărbătorilor creştine ale Paştelui, am provocat-o la un dialog despre acest timp, anume, în lumea rurală din Lunca Dunării.

"Oamenilor de pe valea Dunării această apă le-a fost şi prieten şi duşman..., a făcut să se mute un sat sau altul. Probabil acesta este un aspect pe care l-au tratat prin obiceiuri şi tot ce mişcă în zonă este legat de traiul acesta zbuciumat şi încercat de stihiile naturii. Doljul este un judeţ mare şi important, dar dacă dorim să punem în valoare tot ce are el mai frumos, trebuie să săpăm mai adânc. Suntem în Săptămâna Mare, înainte de Paşte, însă pentru a ne pătrunde de înţelesul acestor zile ar trebui să începem povestea cu Duminica Floriilor, când este de datoria noastră să mergem la biserică şi să începem drumul spre Înviere, ca să-l primim pe Mântuitor cum se cuvine. Şi să nu uităm  că apa este viaţă şi, deşi oltenii au trecut prin multe încercări din cauza acestei ape, niciodată nu au uitat de tradiţie. Să nu uităm de cei din Rast, care au făcut sărbătorile în cort, dar le-au ţinut cu smerenie. Ar trebui să amintim apoi de coliva pe care o facem în fiecare sâmbătă, până în Săptămâna Mare, şi la Joi mari, de colaci, care sunt trupul Domnului, aşa cum vinul este sângele Lui, şi de alimentele de bază ale postului, de praz, ardei, cartofi, de aşa-zisul mălai - un fel de mămăligă frământată mai mult şi coaptă -, de dragavei, acea ştevie a Olteniei, nelipsită din oala ţăranului nostru."

Roşitul ouălor
Unul dintre alimentele ritualice ale Paştelui este şi aici, în Oltenia, ca în întreaga ortodoxie românească, oul roşu. Dacă te hotărăşti să cercetezi tradiţia, constaţi că există unele diferenţe. "În sudul Doljului, ouăle se roşesc joia, se numeşte «Joia ouălor», dar la mine, în nord, se roşesc vinerea. Cred eu că este o încercare... Vedeţi dumneavoastră, mâncăm ouă tot anul, dar parcă niciunele nu sunt aşa de bune ca acelea roşii. Şi ca să se vadă câtă putere ai să treci peste tentaţii, la noi se vopsesc vinerea, când este post negru, nu e bine nici apă să bei în această zi. Mămicile îşi scoală copiii, în această zi, în semnul Sfintei Cruci, cu degetul înmuiat în vopsea de ouă roşie se face un semn pe faţă, în frunte, pe obraji. Se spune că ei vor fi sănătoşi şi roşii în obraz. Vopseaua tradiţională se făcea odinioară din foi de ceapă, din frunze de gutui şi mai erau diferite ierburi, pentru că vedeţi acum ouăle se fac în mai multe culori. Pentru că la noi nu se încondeiază ouăle, ca în Bucovina, eu pun foaia de ceapă în jurul ouălor şi le înfăşor într-un ciorap. Le bag apoi în vopsea: verde, roşie, galbenă. Frunza de ceapă dă nuanţe frumoase."  

Masa de Paşte
Ce urmează, după această tainică îndeletnicire? "Vineri, după ce am vopsit ouăle", spune Aurelia Preda-Popescu, "frământăm cozonacul, îl coacem, dar vom mânca din el abia duminică dimineaţă, când venim de la biserică." După slujba ţinută în noaptea de Înviere, sătenii nu se duc însă direct acasă. "Mergem la mormintele celor plecaţi dintre noi, aprindem lumină, dăm de pomană ouă roşii peste morminte, de regulă la copii. În noaptea Paştelui, toată lumea merge la biserică şi, după ce luăm Lumină, trebuie să împărţim patruzeci şi patru de lumânări celor care au trecut dincolo. Ne întoarcem acasă şi aducem o brazdă de iarbă verde, o punem la uşă şi călcăm pe ea. Asta înseamnă: viaţă. Intrăm în casă cu alt suflet şi cu dorinţa să fim mai puţin păcătoşi. Ne aşezăm la masă cu familia şi ne cerem iertare celor faţă de care am greşit. Spunem rugăciunea... În capul mesei stă cel mai bătrân membru al familiei şi acesta spune Tatăl nostru, dă binecuvântarea... Iar după ce stăm la masă, terminăm tot în rugăciune."

Ce se pune pe această masă de Paşte? "În primul rând, ouăle roşii, drobul, friptura de miel şi ciorba «de gighir». Apoi, prăjiturile tradiţionale. Ciorba de gighir se face din măruntaie, ficat, burtă, se taie bucăţi mici, se drege cu ou şi se acreşte cu hrean. Se mai face şi drobul de miel în coaste: se scoate carnea şi rămân coastele, care se umplu cu toate măruntaiele; se face ca şi drobul, se decorează cu ouă de prepeliţă, iar când îl tai se vede frumos; dar pentru asta trebuie un miel mai mic..." În familia tradiţională oltenească "toţi muncesc pentru masa de Paşte. Soţul sacrifică mielul - după ce mai întâi îl cumpără, dacă nu-l are deja în gospodărie -, apoi cumpără verdeţurile ori le culege din grădină. Trebuie să ai şi un zaibăr de calitate..."

Dacă în prima şi a doua zi de Paşte se stă în familie, vine marţea, când "se slobod Păresimile". "Tot ce am pomenit în cele şase săptămâni se sloboade acum. Mergem la biserică, cu colaci, cu colivă şi pacheţele pentru cei săraci, invităm prieteni şi rude să mâncăm împreună cu ei, ca în Ziua de Paşte."

Însurăţitul
Şi pentru că Aurelia Preda-Popescu se numără printre culegătorii de folclor, de tradiţie autentică a zonei, am "păşit" împreună cu ea şi dincolo de pragul pascal, amintind un obicei vechi, dar încă actual în câmpia doljeană. Este vorba despre "însurăţit" sau prinderea fraţilor (a surorilor) de cruce. "Înainte, copiii care nu aveau fraţi sau surori îşi puteau lua singuri un frate sau o surată. Mergeau împreună, cu colaci în mână, până la o apă curgătoare. Îşi făceau coroniţe din salcie şi flori şi se întrebau unul pe altul: «Vrei să te prinzi frate (surată) cu mine?» «Vreau!» «Dacă nu mi-i zice surată, să îţi sece mâna dreaptă!», că fără mâna dreaptă nu poţi lucra... Erau socotiţi fraţi până la moarte." Aurelia Preda-Popescu crede cu putere în ritualurile tradiţionale, pe unele dintre ele, de altfel, le-a şi pus "în scenă". Cum este obiceiul "primirii miresei pe pânză"...

Sunt lucruri despre care vom mai avea prilejul să scriem, să vorbim, fiindcă drumurile noastre prin Oltenia se pare că au fost, în acest debut al primăverii, abia deschise...

Autenticitate
Numele Aureliei Preda-Popescu este asociat, de multă vreme, cu două cântece minunate ale folclorului oltenesc: "Un' te duci tu neică Dincă" şi "Cântă cucul". "Toţi colegii mă ştiau aşa, de «Neică Dincă»... Mi-au plăcut mereu doinele, pe care, din păcate, azi nu le cântă mai nimeni. Un solist de folclor, dacă nu ştie doină şi baladă, atunci nu ştie nimic. Eu cred că Dumnezeu mi-a deschis acest drum şi mi-a adus alături oameni care m-au iubit, cum a fost cea de la care am învăţat să culeg folclor, Paula Dogăroiu". (Maria Belu-Burtea)

Pentru pomenirea morţilor
Se pare că la început coliva a servit drept hrană, mai apoi ea a început să fie folosită la pomenirea morţilor după modele care existau deja în lumea păgână a vremurilor. Preparată din grâu fiert şi îndulcită cu miere, ea reprezintă trupul celui trecut în lumea de dincolo, pentru că hrana principală a omului este grâul din care se prepară pâinea. Aurelia Preda-Popescu spune că "e păcat să pui zahăr în colivă, pentru că nu e aliment de post. Ea se prepară din grâu, miere şi nucă. Un kilogram de grâu, o jumătate de kilogram de miere şi un kilogram de nucă, pentru că aceste trei elemente sunt specifice vieţii. Aşa se face adevărata colivă". (Maria Belu-Burtea)