Gătind la Athos după reţetele din Bucovina

Atunci când intră în mănăstirea athonită Cutlumuş, pelerinul român nu poate să nu plece capul, cu sfială, dinaintea amintirii voievozilor noştri care s-au numărat printre ctitorii ei. Nu degeaba, în vechile hrisoave i s-a mai spus şi "lavra românească de la Athos". A şasea, în ordinea ierarhică athonită, Mănăstirea Cutlumuş a fost fondată, se crede, în veacul al IX-lea, de către împăratul Bizanţului, Alexie Comnenul, şi de către călugărul Calist Cotlumuşeanul, care, după legendă, cică ar fi fost născut din mamă creştină şi tată arab.

În forma ei actuală, mănăstirea a început a se construi în secolul al XIV-lea, iar printre cei care au înzestrat-o nemăsurat s-a aflat şi Vlaicu Vodă (Vladislav I), domnitor al Ţării Româneşti. În semn de mulţumire, dinspre Athos avea să vină în Muntenia călugărul grec Nicodim, Sfântul Nicodim de mai târziu, cel căruia i se datorează aşezarea în "albia" ei a vieţii monastice la nord de Dunăre. După Vlaicu Vodă, şi alţi domnitori români au dăruit mănăstirii odoare, pământuri şi bani, hrisoavele numărându-i printre ctitori pe domnitorii Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân şi Vintilă Vodă.


PĂRINTELE IOANICHIE
Tot încercând să aflăm semne despre ctitorii români de la Cutlumuş, l-am întâlnit pe părintele Ioanichie, călugăr român, vieţuitor în mănăstire de 7 ani (s-a călugărit la Sihăstria, în 1976, şi a venit la Athos la sfârşitul anilor '70, în primul grup de călugări români de la Prodromu).

Aflând că, pentru o vreme, cuvioşia sa a avut ascultare la bu­cătăria lavrei, am început un dialog cu dânsul despre bu­catele mănăstireşti. "Doi ani am făcut mâncare la Cutlumuş", în­cepe el a ne istorisi. "Le-am făcut sarmale şi le-am demonstrat ce bună e reţeta noastră de acasă...". "Le-a plăcut?", îl în­treb. "Cum nu? Nu numai că le-a plăcut, dar au mai şi cerut su­pliment. Au luat din oală, direct. «Poli kalo, poli-kalo», până când au dat gata toată oala. Şi i-am certat, în glumă: «Eu cu ce mă mai duc la pelerini cu sarmale?»". "Cum le faceţi?", îl is­codesc. "Hai, ziceţi aşa, bucătăreşte..." "Bucătăreşte. Cu zarzavat mult, ceapă prăjită, orezul puţin muiat, de post - adică fără ulei, doar fiert în apă. Frunzele se opăresc, la fel... Orezul fierbe mai greu decât frunza... Se face deci prăjala asta, undit mai mult, ca să nu fie prăjită tare, şi-apoi pun tot ce e bun: şi suc de roşii, mărar, pătrunjel, oregano în loc de cimbru, ciuperci, măsline taiate... Tocat totul la cuţit. Le-am învelit în varză, ştevie (aici e de bază că e ştevie mul­tă). Se lasă să fiarbă la foc mic. Se încearcă frunza, dacă e sub­ţire înseamnă că e compoziţia deja făcută. Grecii nu obişnu­iesc să pună smântână la sarmale. Adesea, însă, servesc cu iaurt. Ca sos, ei pun mai mult ketchup sau muştar".


CALAMARI ŞI COZONAC
Încet-încet, părintele Ioanichie ne dă seama despre bucatele monahilor athoniţi. "Se mănâncă mult fructe de mare: calamari, caracatiţă, crevete. Folosim permanent. Ei, grecii, gătesc mai mult dintr-acestea. Noi, românii, nu prea ştim să facem mâncăruri greceşti cu peşte. Dacă ar fi să fa­cem, după mintea noastră..., dar ei au reţetele lor spe­­ciale, ştiu să fiar­bă vinul, co­nia­cul, să se moa­ie ca­la­marii, pentru că au carnea foar­te aţoasă. Am văzut eu cum îi pre­­gă­tesc, ca mân­care de post. Dar şi eu... de Paşti le-am fă­cut cozonac cu nucă şi cu ra­hat, cu mac, cum se fa­ce la noi, în Buco­vi­na. Le-am făcut şi plă­cin­te poale-n brâu, cu brân­­­ză telemea, pentru că brânză de vaci proaspătă nu există la Sfântul Munte. Dar desărăm puţin telemeaua şi o fa­cem ca şi cum ar fi proaspătă. Adăugăm mărar, ouă, stafide..."  

Părintele Ioanichie se arată harnic la vorbă, aşa că-l des­cos despre mâncarea lui preferată. "N-am o mâncare specială. Mie când mi-e foame, mă­nânc orice. Eu mă­­nânc de foame, nu de plăcere", mai zice. După ca­re: "Gătesc ca aca­să fiindcă aşa ştiu, nu fiindcă mi-ar fi dor de aca­­­să. Am rude mu­lte în Ro­mâ­nia, dar pă­rin­ţii mi-s morţi... Nu, nu mi-e dor. Noi suntem că­lugări. Casa noas­tră e aici!". "Veţi ră­mâne ­toată via­ţa în Sfân­tul Munte, pă­rinte?". "Numai Măicuţa ­Domnului ştie..."


CELE TREI VIRTUŢI
Mergem aga­le, împreună, pe aleile Cutlumu­şu­lui. "Ce simţiţi, părinte, când treceţi pe dinaintea portretelor sfinţilor voievozi români?" "Noi avem fiecare ascultarea noastră. Nu mă uit nici la picturi, nici la ziduri, eu acum mă ocup de flori, n-am vreme să mă uit. Dar se ştie aici de ctitorii noştri. Contează, se respectă, îi pomenesc la rugăciuni..." Apoi: "Am fost 13 călugări români la Cutlumuş şi am mai rămas doi... Acum, aici, călugării români vin numai în vizită. Nu vine nici unul să stea..." Şi încă, despre frica de Dumnezeu: "Sfatul meu pentru românii de pretutindeni: să aibă frică de Dumnezeu. Începutul înţe­lepciunii este frica de Dumnezeu. Caută numele lui ­Dumnezeu şi ­dreptatea lui şi celelalte lucruri vor veni de la sine. ­Dumnezeu dă numai ceea ce îţi este de folos, dar lumea caută numai ce nu e de folos. Omul caută prea mult, nu e mulţumit cu ceea ce are. Cu puţin trebuie să trăim... Credinţă, nădejde, dragoste, unde sunt cele trei virtuţi?"