Ion Ionut Ciocia - Dragostea mea, mancarea

Mi-a bagat pumnu-n gura! Ajuns cu gand de treburi serioase la Homoraciu, pe langa Valenii de Munte, ma trezesc ca prietenul meu, actorul Ion Ionut Ciocia, riveran Teleajenului prin nastere, dar marca Teatrul National Bucuresti prin profesie, ca imi baga pumnu-n gura. Aproape la propriu! Dar, ce bine, macar e plin de capsuni!

Asa ca ma hotarasc sa las pe cand o fi vreme discutiile serioase si ma abandonez peticului (dar nu chiar atat de mic) de frunze verzi sub care se pitesc fructele dulci. Iar daca n-ai mancat niciodata capsuni direct din gradina, sa fii convins c-ai pierdut tot ce-i mai bun in viata.

OMUL, ACEASTA CAPSUnA GANDITOARE. "Povesteste-mi si mie istorioara cu Regele Mihai", zic eu in timp ce-mi indes capsuni in cavitatea bucala ce nu prea vreau s-o mai folosesc la vorbit. Mai degraba la mancat capsuni... Stiu ca nu-i frumos sa vorbesti cu gura plina, mama m-a batut la cap cu asta toata copilaria, dar asta e. "Ce istorioara?", imi da impresia Ionut ca ma aflu pe o pista falsa. "Cand se zice ca a calcat cu masina un cocos, s-a oprit si i l-a platit pe loc taranului, de ramasese tot satul cu gura cascata", caut eu sa-i reimprospatez memoria. "A, aia!", se lamureste Ionut. "Da’ nu s-a-ntamplat aici", adauga sec si mai ia o capsuna. "La Manastirea", zice.

"Care manastire?", intreb si capturez la randul meu o capsuna teribil de coapta pe care pusesem ochii de ceva timp. "Nici o manastire! Comuna Manastirea. Pe langa Oltenita", completeaza. "Pai, atunci de ce stiam eu ca treaba s-a petrecut p-aici?". "De unde sa stiu eu?", zice si ridica din umeri. "S-o mai fi intamplat si prin alte locuri. Dar din cate stiu eu, nu aici". Sunt confuz. "Mai bine lasa asta si hai, sa mancam capsuni!", pune Ionut capat discutiei, dar nu si confuziei mele, si da tonul soloului de fosnete din gradina de capsuni. Dar un duet, ce-are? Iar cum teatrul, ca si mancatul, de altfel, e o chestiune de echipa, nu ma gandesc de doua ori inainte de a-i tine si mai abitir companie.

SECRETE. "Sote de morcovi", spune dintr-o data Ionut. Adulmec… Doamna casei, mama lui Ionut, pregateste intr-adevar sote de morcovi. Dar parca nu miroase ca terciul portocaliu pe care-l gaseam trantit in farfurie la gradinita. "Pai, nici nu se face asa!", sare Ionut. "Nici nu-i de mirare ca nu-ti place! Altfel e soteul adevarat". Pasam un servet de bucatarie de la unul la altul. In functie de necesitati. Cred c-o sa raman patat pe viata de la zeama rosie a capsunilor. Dar parca nu-mi pare asa de rau...

"Sote-ul are cateva secrete", spune cu voce scazuta Ionut, ca si cum mi-ar impartasi o mare taina. "In primul rand, morcovii trebuie fierti intregi, necuratati. Stiu ca-i mai greu sa-i cureti dupa ce s-au fiert, dar merita", ma asigura el, iar parfumul ce vine din bucatarie incuviinteaza pe muteste. "Apoi se dau prin razatoarea mare si se pun putin la calit in unt. In tuci ies cel mai bine, dar merg si-n tigaie. Adaugi putin busuioc si cimbru si, dupa ce l-ai pus fierbinte in farfurie, mai adaugi peste el un cubulet de unt. E imbatabil cu peste dulce sau cu pui. Stai sa termine mama de gatit si-ai sa vezi", ma asigura cu pofta nedisimulata Ionut. Burta mea se anunta gata de-ncercare.

JAPONEZUL DIN HOMORACIU. "Cred c-a fost un noroc ca m-am nascut aici. Am avut o copilarie! Aici am invatat soiurile de ciuperci, si bune si rele, aici pescuiam in Teleajen, la doi pasi de casa. Bine, nu prindeam cine stie ce. Dar pestisorii aia mici ii mancam pe loc. Asa cruzi. Cu cap cu tot. Sashimi de Prahova. Vorba aia, eu sunt japonezul din Homoraciu. Acum nu prea mai ai ce pescui. Din cauza barajului", adauga cu oarecare tristete. "Aici, acasa, am si invatat sa gatesc. De nevoie, bineinteles. Dar imi si place sa gatesc. Cred ca la fel de mult cum imi place sa si mananc. Mancarea, dragostea mea!", afirma si rade. "Doar carnea nu prea imi place. Mama se chinuia mereu cu mine cand eram mic. Imi pasa carnea si-o amesteca in mancare ca sa ma pacaleasca. Dar, culmea, biftecul tartar e una dintre mancarurile mele preferate". Bine, trebuie sa si stii cum sa-l faci, zic eu. Ca doar e carne cruda de vita, iar daca e prost facut, devine chiar scarbos.

Dar vorba lunga, saracie! Asa ca-i vremea sa dam iar iama prin gradina. Daca ne-ar vedea, Dinu Olarasu n-ar mai canta c-a dormit intr-o lada cu capsuni. Ar alege direct gradina!

"Acasa am invatat sa gatesc. De nevoie, bineinteles. Cred ca primul lucru pe care l-am pregatit au fost cartofii prajiti. Sau ochiurile, nu mai tin minte bine. Dar acum imi si place sa gatesc. Cred ca la fel de mult cum imi place sa si mananc. Sau poate tocmai de-aia. Mancarea, dragostea mea!" - Ion Ionut Ciocia, actor

PRAJITURA CU CAPSUNI

Daca vrei sa-ti iasa prajitura ca la Homoraciu, n-ai decat sa te rogi de doamna casei sa-ti dea. Daca nu stii drumul pana acolo, n-ai decat sa-ti cumperi. Dar se simte diferenta. Cred ca e ceva in aerul din Valea Teleajenului... In orice caz, ai nevoie de 150 g faina, 100 g unt, 100 g zahar, un ou, un praf de sare, capsuni cat se cer (adica multe, pe gustul meu) si zahar pudra; iar pentru crema, de 3 oua, 3 linguri cu zahar si 3 linguri cu faina. Apoi cerni faina pe masa de aluat si faci un loc la mijloc, unde pui untul, zaharul, un ou si sare. Intinzi o foaie de marimea tavii si o coci pe jumatate. Baga de seama, sa ai pregatite capsunile! Pentru ca torni o parte din ele in tava. Alea mai urate. Cele mandre, deasupra. Intre timp faci crema, frecand galbenusurile cu zaharul, apoi cu faina si dupa aia cu albusurile batute spuma. Torni compozitia peste fructe si coci la foc potrivit. Cu un minut-doua inainte sa fie gata, asezi cat de repede poti celelalte capsuni deasupra. Se taie cat e calda.

INTALNIREA DE VIATA. SCENA

Eu am prins drag de teatru din cauza unui sir de intamplari. Prima sansa a fost un spectacol care s-a facut la liceul din Valenii de Munte, unde invatam. Si din vina surorii mele cu care am fost dintr-a-ntaia coleg de clasa. Unul dintre "actori" n-a mai putut veni la repetitii, iar ea, spre disperarea mea atunci, m-a propus pe mine. Oricum eram deja celebru in liceu, ca imitam toti profesorii. A urmat un sir de spectacole. Atunci am aflat ce-nseamna sa fii pe scena. A doua intamplare a fost cand Gheorghe Vitanidis turna un film undeva pe langa Homoraciu. Era prin toamna lui ’89. Toate fetele din figuratie se adunasera pe langa mine, habar n-am de ce, ca nu-s James Dean. Poate ca faceam tot felul de glume. Adrian Pintea, care juca in film, si-a adus aminte de mine cand ne-am reintalnit in teatru. "Tu esti ala care i-ai oprit filmarea lui Vitanidis?". Ei bine, eu eram. Dar cea care m-a indemnat sa dau la teatru a fost profesoara mea de romana cu care facusem atatea spectacole in liceu.