Mircea Bodolan - Nu lasa chitara nici la bucatarie

"Gatesc dupa ochi! Dar nu cant dupa ureche!", ma avertizeaza actorul si folkistul Mircea Bodolan de cum ma dibuie ca vreau sa-i intru in bucatarie. "Si, de altfel, nici nu prea se intampla des. Da’ si cand se-ntampla, e de bine!". Un motiv in plus sa nu raman in usa!

Asa ca ma gasesc a doua zi, pasind hamletian pe scarile ce coboara spre scena din Casa Eliad, alaturi de amicul meu Lucian. (Hai, ca rimeaza, Lucian-hamletian! Daca nu citeste, ii zic eu!). Sper doar sa nu parem un fel de Rosencrantz si Guildenstern. Dar, nici o problema, Mircea ne pofteste la o masa mai ferita si ne intreaba de-un coniac. Ma uit la ceas (cel biologic, ca la mana nu mai port de mult) si accept bucuros. "E de cel bun, nu ca ala pe care-l faceam noi pe vremuri", zice zambind si dispare in dreptul barului.

N-am prea priceput gluma si ma gandesc la vreo marca neaosa dubioasa de acum vreo douaj’ de ani, pe eticheta careia scria invariabil "vinars cu aroma de cognac". Era cea mai buna gluma. "Cioc-cioc!" - "Cine e?" - "Ovidiu!" - "Intra!", si-l dadeai pe gat (sau, mai bine zis, il dadeau altii, ca eu eram inca la capitolul grisulet pe atunci!) Ba nu! C-am vazut una si mai tare de curand: "bautura spirtoasa cu aroma de votca"! Evident cu capac de tabla. Ruginit. Si n-o mai aveau decat p-aia. Se vandusera. Mai bine iei o gura de benzina! Macar esti sigur de cifra octanica!

Mircea revine cu coniac pentru fiecare. "Pe vremuri nu prea aveai ce sa bei", isi da seama el ca avem repere istorice diferite si-mi explica gluma. "Nici macar de o sticla de bere nu te puteai atinge. Era acra si scoteai din ea doua linguri cu drojdie, atat era de tulbure. Lipovenii de la Braila o strecurau prin tifon si mai dregeau cu rom."

AMINTIRI. "Eu eram deja, pe atunci, actor la Teatrul "Maria Filotti", locuiam singur, tanar, totusi la treizeci de ani esti inca tanar, si ce altceva sa faci in vremurile alea dupa program decat sa stai la un pahar cu prietenii? Programul tv era de la opt la zece, dar exact intre orele astea era si curentul luat. Umplusem casa de candele. Dupa o luna, garsoniera mea arata ca o hruba de la atata fum. Asa ca, inventam. Faceam zahar ars, stingeam cu apa, puneam zahar vanilinat si adaugam alcool dublu rafinat. Ce sa fie rau, in afara de zahar, in zamarca asta de-o faceam noi? Puneam pana si apa distilata de la PECO. Ce, voiai sa lovim in economia nationala? Apa e pentru hidrocentrale!", rade si ma imbie in bucatarie. Eu sunt un pic contrariat de istorioara. "Scrie-o, ca nu-i rusine! Iar daca cineva zice ca artistii sunt betivi, nimic mai fals! Exista monstrii sacri, actori imensi, care respecta cu sfintenie aceasta meserie. Echilibru, o masura in toate. Daca iei problema asta la bani marunti, atat ramane. Restul e poveste. Sigur ca aceasta poveste a fost si ea intretinuta de un anumit numar de artisti, poate si mult mai bine mediatizati, dar mie imi place sa-i consider exceptia care confirma regula. Mai exista si goana asta nebuna dupa titluri de prima pagina. Si apoi mai este un aspect pe care, ca actor, inca din facultate, din ochii marei mele profesoare Leopoldina Balanuta, il aflasem, si pe care, mai apoi, l-am constatat pe pielea mea. Un spectacol de teatru dureaza in cel mai fericit caz undeva intre o ora si jumatate si doua ore. Dar pentru aceste doua ore cat stai pe scena, un actor responsabil se pregateste cu o zi inainte. Suna banal, dar este o realitate, fie ca este vorba de o piesa de teatru sau de un concert. Este bucataria fiecarui artist in parte si tine de o disciplina de viata. De aici si pana la a intra in scena, iar la arlechin sa pui la gura o jumatate de votca si s-o dovedesti, e cale lunga! Dar, din fericire pentru noi, aceste cazuri sunt izolate. Pe de alta parte, din nefericire, numai aceste cazuri sunt mediatizate!"

Face o pauza si ma cheama mai aproape sa iau loc. "Brasovence. Doua puncte", spune Mircea ca-n cartea de bucate, desi, "n-am gatit niciodata dupa o reteta scrisa", tine sa sublinieze. "Pana si ciorba de burta am invatat tot la ochi s-o fac. Si acolo nu-i de joaca. Nu-i greu de facut, da-i mult de munca."

"Deci, Brasovence!", reia sugubat si-mi dicteaza reteta pe masura ce prepara. "Faci clatite. Bine ca eu le am gata", si ridica usor capacul de pe o farfurie latareata. "Si-acum, in functie de cati ai la masa, iei, pentru umplutura, jumatate carne tocata de vita si jumatate de porc. Apoi kaiser si slanina taiate foarte marunt. Astea se prajesc ca pe jumari. Dar pastrezi untura deoparte! Acum prajesti carnea pana arata ca o chiftea ravasita, o pui peste celelalte prajeli intr-un castron si o lasi in cuptor sa ramana calda. In timpul asta pui pe foc pasta de tomate diluata cu cel putin aceeasi cantitate de suc de rosii. Zdrobesti, la un litru de sos, vreo sase capatani de usturoi, pui tot atatea foi de dafin, piper boabe, cimbru si sare. Crestezi in patru o ceapa mare si o pui in sos la fiert. O alta o toci si o rumenesti. O adaugi si pe asta la sos. Lasi la fiert. Gusti si-ti dai seama cand e gata.

Acum scoti castronul cu carnuri si adaugi sos cu polonicul atat cat trebuie. Adica sa ajunga sa aiba consistenta unui biftec tartar pregatit de un cunoscator. Si atunci ii mai dai bonus un polonic cu sos. Cu asta umpli clatitele ca pe sarmale si le pui intr-un vas jena. Mai torni niste sos peste ele, patrunjel uscat si cimbru si le dai la cuptor. Cand a prins crusta e gata. Nu uita ca pe masa sa pui si sosul ramas. Si un vin bun."

"Ai scris?", se intoarce deodata spre mine. "Acu’, hai la masa!".

"Duelul" s-a incheiat. Iar cum restul e tacere (pentru ca nu-i frumos sa vorbesti cu gura plina), ne luam intr-un final ramas bun (si hainele din cuier) si reusim sa iesim taman inainte ca Fortimbras sa-si faca aparitia. Probabil tot la masa...

De la un singur lucru insa nu abdic si nu voi abdica niciodata: profesia. Fie ca e muzica sau teatru, cand ma angajez intr-un proiect nu admit sa fie cineva nemultumit de mine! - Mircea Bodolan, actor si folkist

SARMALE ARDELENESTI

Nu-ti spun cum sa faci sarmale. Proportiile le gasesti in orice retetar. Spilul e ce si cum faci! Asa ca, ochii mari! Varza murata (evident!), carne de vita si de porc, sorici tocat marunt, costita afumata, untura, orez, sare, piper, boia, cimbru, ardei iute, boabe de cafea (da, ai citit bine, cafea! - inventia mea - n-o sa-ti para rau!) Desfaci verzele. Foile mari le pui deoparte. Miezul se toaca. Iei cu eleganta si cu manuta untura si ungi oala de sarmale (de preferinta un ceaun de pamant). Tapetezi oala cu foi de varza. Faci sarmalele cum se cuvine, adica d-alea cat pumnu’, ca-n Ardeal! Pui un strat de varza, afumatura si mirodenii, apoi sarmale si tot asa. Cand s-a umplut oala, pui un strat de varza si torni moare pana acoperi (adica zeama de varza din butoi - da’ sa nu fie prea sarata. Nu se pune apa! Repet, apa e pentru hidrocentrale!). Le lasi la foc mic peste noapte. Inainte de a le servi le mai dai intr-un clocot si le lasi sa se raceasca din nou. Sfat Dupa ce s-au racit prima data, se formeaza un strat de untura la suprafata. Unge cu el paine neagra la micul dejun si trage o palinca. Altfel ai pierdut ce-i mai frumos in viata!