Morilor No. 7

Bucuresti, Morilor No. 7. O casa locuita, la inceputul secolului trecut, de familia Silbering, din Elvetia. Un loc de care se leaga tineretea lui Ruth, mama scriitorului Christian Haller. Inainte de moarte, ii cere anume fiului sa se convinga daca la Bucuresti mai exista casa de pe Morilor No. 7. Reintoarsa in 1927 in Elvetia, ca urmare a falimentarii fabricii bucurestene de bumbac a tatalui sau, Ruth devine prizoniera amintirilor.

Intriga romanului "Muzica inghitita" (aparut la Editura Polirom, 2004, cu subtitlul "Un roman insolit despre Bucurestiul de altadata") e constituita integral din demersul recuperator al memoriei unui spatiu-timp. Fiul incearca sa descopere in climatul Capitalei de dupa 1990 trasaturile inceputului de veac. Un trecut pe care il scoate la lumina, aproape filmic, reinventandu-l din gesturi, umbre si denumiri de mancaruri.

La Bucuresti, scriitorului i se dezvaluie intelesurile simple ale unor cuvinte aproape magice din copilarie, cum ar fi acest TSCHAIGORUM pe care li-l servea ritualic mama - nimic altceva decat ceaiul cu rom din anii grei ai romanilor. Fiul afla cum se traia "pe vremea aceea" la Bucuresti, unde in centrul orasului se faceau cele mai bune placinte din lume si unde dimineata zarzavagiii, cu cosurile pe cap, coborau spre Dambovita strigandu-si marfa: "Ardeiridichidelunacartofi!", dar si explicatia "celei mai rele injuraturi" din Romania, "moas’ta pe gheata".

Citim un roman melancolic si misterios, in care cuvantul romanesc "dulceata" devine una din magiile cartii ("ca si cum acest cuvant ar fi fost un descantec impotriva lumii prea lucide a Elvetiei in care mama s-a intors in 1927").

INGREDIENT TEMPERA

"Natura moarta cu instrumente muzicale" de Evaristo Baschenis E secolul al XVII-lea. Renasterea artelor se rascoace, facand loc splendorii baroce. E timpul cand pictorii laici mai concureaza cu pictorii-calugari. Iata, bunaoara, acest Evaristo Baschenis redescoperit de contemporani si devenit vedeta a licitatiilor cu multe zerouri: preot, a trait la Bergamo, si-a inceput cariera ca pictor de interioare si a facut din pasiunea pentru muzica un subiect de predilectie. Asemuit, stilistic, cu Vermeer si Chardin, el a pictat naturi moarte si instrumente muzicale fara a ezita sa apara in autoportret, printre obiecte. "Natura moarta cu instrumente muzicale", pictura pe care o reproducem mai jos, are, ca multe dintre tablourile lui Evaristo Baschenis, o cheie a simbolurilor. Contrabasul reprezinta viata fundamentala, cobza - latura ei bucolica, chitara e cadenta, vioara - sfasiere launtrica. Foi de hartie, iesite din sertarul intredeschis, cer educarea spiritului, in timp ce fructele coapte sugereaza implinirea trupeasca, dar si iminenta vestejire a anilor. Mai mult decat still life, mai mult decat muzica a picturii, mai mult decat o insiruire de simboluri, tabloul acesta al lui Baschenis este o alegorie a vietii. (Tudor Cires)