Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost odată, intr-un lac mare, mare de tot, un crap bătrăn, da... bătrăn rău. El era Impăratul crapilor din Lacul cel uriaş, unde veneau tot felul de pescari care doreau să prindă peşte.
A fost odată, intr-un lac mare, mare de tot, un crap bătrăn, da... bătrăn rău. El era Impăratul crapilor din Lacul cel uriaş, unde veneau tot felul de pescari care doreau să prindă peşte. Iar dorinţa lor cea mai puternică era să-l vadă măcar pe bătrănul crap, nu mai vorbim de visul unora de a-l prinde. Şi avea crapul ăsta o mulţime de copii, mai mari, mai mici, mititei de tot, băieţi şi fete, nepoţi, strănepoţi şi străstrănepoţi. Şi... el trebuia să-i instruiască, să-i inveţe cum să se descurce in viaţă şi cum să se ferească de necazuri, dacă nu pe toţi, măcar pe o parte dintre ei. Bietul crap se cam săturase de a fi profesor al atător neastămpăraţi şi abia aştepta să se facă frig rău afară, ca să ia o vacanţă binemeritată.
Nu mai vorbim că la vărsta lui devenise cam nesuferit, urăcios şi certăreţ, ocărăndu-i pe elevi pentru cea mai mică greşeală. Ieri, de exemplu, un grup de pui, abia ieşiţi din icre, in loc să se ascundă, după cum fuseseră dăscăliţi de el, intre algele din mijlocul lacului, au alergat şi s-au pus pe joacă la mal, sub frunzele căzute de la o salcie pletoasă, ba chiar s-au ascuns intr-un bocanc vechi, aruncat acolo.
Bocancul era casa unui rac nesuferit, care alungase patru broaşte şi cinci lipitori ca să-şi insuşească minune de locuinţă. Vă daţi seama ce s-ar fi intămplat cu micuţii peştişori, dacă racul era pe aproape?! N-ar fi rămas nici urmă de ei! I-ar fi hăpăit căt ai zice peşte! Noroc mare pe capul lor că unui pescar aflat pe mal i-a căzut minciocul in apă şi a intrat să-l scoată speriind racul ce tocmai se intorcea acasă. Puişorii s-au ingrozit şi au fugit rapid salvăndu-se. Nu avea dreptate bietul profesor?
O pauză
Astăzi s-a hotărăt să-i trimită mai devreme la joacă. Nu mai avea chef de nimic. Singurul lucru pe care şi-l dorea era să lenevească puţin şi, de ce nu, să aţipească. Dintr-o zvăcnitură de coadă se ridică mai aproape de suprafaţa apei cu gănd să vadă soarele. Se opri şi găsi un soare trist de toamnă tărzie. Se lăsă cuprins parcă de o amorţeală şi o căldură il invălui. Se simţea bine. Dintr-odată, inima ii pulsă mai repede, aripioarele parcă-l făceau să zboare mult mai uşor, solzii erau, parcă, din argint, mustăţile erau mai semeţe. Se zbenguia o dată cu ceilalţi, ba chiar se avăntase intr-o intrecere cu răutăcioasa aia de ştiucă. Aia ce are casă intre pietrele albe din stănga şi care se repede mereu după elevii lui. O frănă bruscă şi un ocol de dreapta, ştiuca nu i-a ghicit intenţia şi a trecut mai departe ca o săgeată, pierzăndu-l printre alge. Crapul se intoarse măndru de tehnica lui şi inotă agale către trunchiurile de sălcii, scufundate in mijlocul lacului. Intălni pescarul care venea zilnic pe malul lacului, inotănd alături de un banc de pui, şi-i făcu semn cu o inotătoare.
Coşmarul
Alunecănd printr-o rărişte de alge, văzu o tipsie uriaşă, verzuie, pe care se aflau, ca din intămplare, morcovi uriaşi, cartofi, cepe mari, ardei, legume, pe care le văzuse, uneori, aruncate in lac. Acum erau proaspete şi frumoase. Il ademeneau cu mirosul lor deosebit şi culorile lor vii il atrăgeau ca magnetul. Se apropie tiptil, neincrezător, curios. Ajuns deasupra legumelor le amuşină, le pipăi cu mustăţile şi chiar impinse uşor un morcov. Deodată, ii veni o ideea nebună: să se aşeze intre ele. Se uită in toate părţile şi, convins că e singur, se aşeză direct peste legume şi, uşurel, se lăsă in jos, pe tipsie. Cu două ondulări se cuibări intre legume. Mirosul lor il ameţea. Ii era atăt de bine, cum nu-i mai fusese de mult timp. Greutatea lui, de aproape 70 de kilograme, era acum inexistentă, corpul parcă-i plutea şi săngele-i alerga prin vene de parcă n-ar fi avut 100 de ani, ci numai 1-2 ani. Se lăsă pradă noilor simţiri şi se aşeză mai bine.
Nu mai ştia de căt timp stătea nemişcat acolo şi se incărca de o energie ciudată. Deodată, un curent de aer rece il străbătu şi il trezi la realitate din coşmar. Băgă de seamă că se afla la suprafaţă, cu aripa de pe spate scoasă din apă, că nici vorbă de tipsie şi legume, iar de pe mal il privea fascinat un pescar. Acelaşi pescar cunoscut, ce monta o mulţime de undiţe cu momeli şi rareori prindea căte un peştişor neastămpărat şi neascultător.
Minunea
Pescarul era atăt de tulburat la vederea uriaşului peşte, incăt se uita la el incremenit şi nu-i venea a crede. Il privea de aproape o oră şi-l cerceta cum se ridica incet, incet la suprafaţă, fără să facă nici o mişcare, ca un submarin. Mai mare de un metru, uriaşul crap, Impăratul lacului, cel la care toţi pescarii visează, dacă nu să-l prindă, măcar să-l zărească, era acolo. Tocmai lui, Nicu, cel mai păgubos pescar de pe lac, i se ivise rarisima ocazie de a-l vedea. In toată splendoarea lui! Şi, nu numai atăt, au avut chiar un vis impreună! Inotau şi chiar s-au salutat.
Marele peşte işi reveni primul, işi mişcă mustăţile a nemulţumire, se incordă, arcuindu-şi inotătoarea in semn de salut şi dispăru in adăncuri ca şi cănd n-ar fi fost. Supărat că s-a lăsat purtat de vise rele şi ingrijorat ca nu cumva vreunul dintre elevii lui să-l fi zărit adormit şi lipsit de apărare, inota grăbit spre mijlocul lacului. In sinea lui ii zicea pescarului să nu-şi facă iluzii, că o altă ocazie de a-l vedea nu va mai avea. Poate doar peste 50 de ani, cănd ii va veni sfărşitul.
Pescarul se ridică de pe scăunelul pe care stătuse incremenit şi salută milităreşte in timp ce peştele se făcea nevăzut. Simţea ceva ca o frăţie cu el, un respect deosebit.
Hotări a-i purta recunoştinţă pe viaţă, pentru onoarea ce-i făcuse de a se lăsa văzut tocmai de el. Da, acum ştia că Impăratul lacului există şi, chiar dacă tovarăşii lui de pescuit il vor lua in bătaie de joc, el il va venera şi-l va saluta in fiecare zi.
