O cană cu apă rece din fîntîna Dobrogei

Nu e prima dată cînd străbat Dobrogea cea pietroasă, cu soarele verii arzîndu-mi în creştet. De sub smocurile de iarbă, calcarele crenelate închipuie cetăţi demult părăginite.

Nu e prima dată cînd străbat Dobrogea cea pietroasă, cu soarele verii arzîndu-mi în creştet. De sub smocurile de iarbă, calcarele crenelate închipuie cetăţi demult părăginite. Rodica Simionescu, jurnalista constănţeană care ne e tovarăş de drum şi ghid ad-hoc, ne arată într-un perete stîncos un… templu indian. Apa şi vîntul sînt însă “meşterii” care au săpat în piatră coloane bogat ornamentate, o “arhitectură” ce te trimite cu gîndul la Jaipur. Nu este vorba însă de nici un miraj şi nici o Fată-Morgană nu-ţi dă ocol. Şi-apoi, e sigur, vei ajunge curînd într-o “oază”, în valea ce adăposteşte vechiul sat turcesc numit… Başpunar.  Aşa este scris pe plăcuţa indicatoare, cu numele bilingv al localităţii Fîntîna Mare. Memet Sebatin, reprezentantul etniei turce din comuna Independenţa, ne atrage însă atenţia că nu este scris corect: “Ar trebui să fie «Başpînar», pentru că în turceşte «pînar» înseamnă «fîntîn㻓.

Legendele apei

Despre începuturile locului se ştiu prea puţine. Arheologii zic că pe acolo au trăit oamenii încă de acum două milenii şi ceva. Şi chiar dacă turcii au stăpînit locurile vreo patru secole, o atestare atît de veche a satului nu se poate face cu precizie. Se ştie că “noua geamie” (asta înseamnă că a existat cîndva una “veche”) s-a ridicat la 1860. Şi se mai crede – Memet Sebatin cunoaşte prea bine legendele locului – “Că pe aici curgea cîndva un fluviu care azi nu mai e; un rîu lat care se vărsa în Marea cea Mare. Dar mai sînt astăzi nişte semne, nişte belciuge mari prinse în malul de piatră şi lumea le zice «Belciugele lui Noe»“… Da, una dintre legendele surprinzătoare azi, în locul acesta arid, este aceea care vorbeşte despre timpul Potopului, despre un fluviu ce-şi croise albia prin roca moale şi despre “pontonul” unde a tras barca lui “tata Noe”.

O altă legendă legată de apă este şi cea despre începuturile satului în acea vale. “Satul era demult undeva pe deal şi oamenii se chinuiau, că nu aveau apă destulă. Şi într-una din zile a venit sus un taur mozolit cu pămînt, şi oamenii l-au urmărit şi au văzut că taurul se adăpa la un izvor. Atunci au făcut fîntîna cea mare şi au coborît cu tot satul în vale”. Înţeleg acum de ce atunci cînd am ajuns printre turcii din Başpînar (să respectăm numele propus de Memet Sebatin) mi s-a pus dinainte o cană mare cu apă rece. Doar apa e bunul lor cel mai de preţ!

Şi tot despre apă vine vorba – sau mai precis despre lipsa ei – atunci cînd întrebăm despre şansele de dezvoltare ale satului ce poartă încă amprenta trecutului. “Am putea să facem aici mai multe pensiuni de turism rural, cu mîncare tradiţională turcească. Locul are farmecul lui, este singurul sat cu populaţie sută la sută turcească, iar bucatele noastre sînt foarte gustoase. Trebuie rezolvată însă problema apei curente. Fără asta, nu putem să facem turism…”

Berbecul de Kurban

Dacă hopul ăsta ar fi trecut, cu ce bucate i-ar îmbia turcii din Başpunar pe turişti? Răspunsul ni-l dau, trecîndu-şi vorba unul altuia, şi Memet Sebatin, şi tanti Yomer Ager. “Ciorbă, fasole cu carne, sărmăluţe, orez cu lapte, pilaf, compot, baklava, çantîk (pronunţat, cumva, să sune precum “geantîc”).

Apoi, mai e şi mielul de “Kurban”. Tot ei ne lămuresc cu privire la tradiţiile şi ritualurile comunităţii. “Noi pregătim miel la marile sărbători – la Ramadam Bairam (care ar fi cum e la creştini Paştele) şi la Kurban Bairam (care echivalează cu Crăciunul). La Kurban, tăiem mielul şi pentru vii, şi pentru morţi. Dacă e pentru morţi, se sacrifică tot berbecuţul, iar dacă vrei să păstrezi ceva pentru casă, atunci pentru partea aceea de carne trebuie să plăteşti banii, cît face, la o familie săracă.

Cînd tai berbecuţul de Kurban pentru vii, partea din dreapta se împarte la oamenii din sat, iar din partea stîngă pregăteşti pentru musafiri, pentru neamuri şi numai o bucăţică o păstrezi pentru tine, în casă”. Există şi cîteva reguli: “Berbecuţul tăiat pentru Kurban nu trebuie să aibă nici un semn sau ceva lipsă. Trebuie să fie sănătos. La noi, cînd se taie berbecul, cu o seară înainte acesta se unge cu «kna», un fel de «pămînt galben», o pulbere, un praf adus de la Meka. Cînd se amestecă cu apă, pulberea se face roşie. Se unge berbecul cu această culoare roşie. Fie hogea, fie omul care urmează să taie berbecul citeşte acestuia din Coran. Se face după aceea o slujbă, care se numeşte «namas». Cînd îl tai, legi berbecul la ochi. Din carnea lui, se pregătesc jumări la ceaun, tochitură sau se face carne fiartă, simplă. Dacă fierbi carnea, cînd e gata o scoţi şi o pui într-o tavă de-o dai la cuptor şi faci friptură, iar din zeamă faci şi pilaf, şi ciorbă. Oasele berbecului sacrificat nu se dau niciodată la cîine. Şi oasele şi sîngele se îngroapă, pentru că altfel pe lumea ailaltă berbecul o să umble fără un picior, că şi el are viaţă dincolo de moarte…”

Tanti Yomer

Yomer Ager este ceea ce, în comunitatea turcească, se numeşte: “Hogea pentru femei”. Cunoaşte foarte bine Coranul şi, mai ales, cutumele locului, toate ritualurile de înmormîntare. Pentru femei. Există diferenţe faţă de felul în care trec la cele veşnice bărbaţii. Diferă numărul de zile în care se citeşte din Coran, timpul la care au loc mesele de pomenire. Există însă şi asemănări: în ziua morţii, în amebele cazuri se pregăteşte, la ceaun, o… halva turcească. “Se pune uleiul la încins şi se prăjeşte în el făină, apoi se pune şerbet (adică… apă dulce), se dă focul mai încet şi se face aşa, ca o mămăligă. Se modelează apoi în mînă şi se dă la oameni, împreună cu scovergi (un fel de gogoşi uscate, prăjite în ulei).”

Sarmale… izmenite

Jocul de cuvinte mă amuză. De fapt, vreau să vă spun că, în comunitatea turcească, sarmalele diferă niţeluş de ale noastre. În primul rînd pentru că sînt aromate, neobişnuit pentru noi, cu… izmă. Adică, mentă. Se adună cînd e verde şi se pune la uscat. Tot pentru aromă, se adaugă în compoziţie pătrunjel verde, piper negru, sare şi ceapă tocată. Carnea folosită este cea de oaie, iar pentru a lega compoziţia, e obligatoriu să pui şi-un ou (ori două, după nevoie). Vara, sarmalele se învelesc în frunză de viţă (opărită, cînd e proaspătă, cu apă fiartă). Iarna e bună şi frunza de varză, murată. Nici ciorbele nu sînt cum le ştim. Pe gustul lui Memet Sebatin este cea preparată din carne de miel, tocată cu satîrul. Se prăjeşte ceapa în ulei, se adaugă carnea, orezul şi se lasă să fiarbă, apoi se “drege” cu ouă frecate cu zeamă de lămîie (sau cu sare de lămîie). Rezultatul e o zeamă groasă, cu aspect uşor lăptos.