Pancove de la Săpînţa

O veche prietenie îi leagă pe marele artist maramureşean Gheorghe Turda şi pe fostul aviator Ioan Lezeu, cunoscut mai mult sub numele de Tata Lice din Chiojdu, originar din Bihor.

O veche prietenie îi leagă pe marele artist maramureşean Gheorghe Turda şi pe fostul aviator Ioan Lezeu, cunoscut mai mult sub numele de Tata Lice din Chiojdu, originar din Bihor. O întîlnire a lor în inima Munţilor Buzăului se lasă cu nesfîrşite îmbrăţişări şi vorbe de duh, cu bărdăcuţe de vin şi rachiu închinate pentru sănătate şi viaţă lungă. Admiratorii care vin să asiste la spectacolul unic al întîlnirii acestor doi mari actori ai scenei satului ajung nu de puţine ori să-şi şteargă lacrimile privindu-i pe aceşti oameni de mare caracter şi de incontestabil talent. Ei întruchipează – de ce nu? – trăsături fundamentale ale românului.

Hai la masă, străine!

Şi cum una dintre aceste trăsături ţine de gastronomia tradiţională, l-am întrebat pe Gheorghe Turda ce ar putea recomanda unui străin care se află prima dată în contact cu bucătăria românească. “Din experienţa mea de lungă durată în domeniul artistic şi mai ales prin contact direct cu străinii, pot să vă spun că turiştii din alte ţări se obişnuiesc foarte greu cu mîncărurile noastre. Asta pentru că au anumite… greutăţi în a le îngurgita. În ce sens? O brînză telemea se asimilează mai greu de organismul unui străin, care nu-i obişnuit cu brînzeturile noastre foarte sărate. Sărmăluţele, preparate din carne de porc – mai puţin din vită, pui sau miel –, cad greu. Dacă însă vorbim despre mîncărurile specifice neamului românesc, evident nu putem să spunem că sărmăluţele sînt ale românilor… sau ciorba de burtă. Poate-i al nostru bulzul, cum se face în zona Haţegului, sau mămăliga cu brînză în straturi, cum se spune la noi în Maramureş, eu de loc fiind de la Săpînţa, acolo unde-i Cimitirul Vesel. Şi vreau să vă spun că sînt chiar nepotul creatorului de cruci pictate Stan Ion Pătraş. Ca recomandare, pînă a se obişnui cu gustul mîncărurilor româneşti specifice, neaoşe, un străin trebuie mai întîi să se obişnuiască cu palinca ardelenească. Dacă palinca îi îndeamnă a mînca, înseamnă că totul e rezolvat. Dacă după vreo două-trei păhăruţe de palincă îi vine pofta de mîncare străinului care pentru prima dată gustă mîncărurile româneşti, ar fi bine ca după aceea, foarte ponderat, să încerce din tot ce înseamnă bucate tradiţionale locale. Asta-i recomandarea mea!”

Din bucătăria internaţională, maestrul Gheorghe Turda ar alege oricînd mîncărurile franţuzeşti, chinezeşti şi japoneze. Nu are însă aceeaşi simpatie pentru bucătăria americană, pe care o consideră un conglomerat forţat şi fără sens. “Eram cu Florin Piersic într-un turneu la Los Angeles şi, mai în glumă, mai în serios, într-o dimineaţă, hîtrul actor îmi spune: «Măi Ghiţă, ce naiba mîncăm noi aicea, în oraşul ăsta american? Că la noi, cînd mîncăm dimineaţa ceva zdravăn şi-apoi mergem un’ se duce şi-mpăratul pe jos, parcă rămîne ceva după noi. Dar la americani nu rămîne nimic, totul se asimilează…»“

Ratota din copilărie

Deşi a gustat din marile creaţii culinare internaţionale, pentru Gheorghe Turda, mîncărurile copilăriei reprezintă un reper inconfundabil: “Măicuţa mea, cînd eram copil la casa părintească, pe urmă elev şi-apoi student la Cluj, îmi gătea după reţete moştenite de la bunica şi străbunica. Îmi amintesc o «ratotă», cum îi spuneam noi, adică o papară din ouă de ţară, cîrnăciori, slăninuţă şi altele. O făcea într-un tuci. Era atît de gustoasă că şi acum, cînd mă gîndesc, îmi vine gustul pe limbă. Numele de ratotă ar însemna, pe ungureşte, un fel de omletă. Mama, pînă cînd s-a prăpădit, sărăcuţa, ne-a mai făcut pancove, adică nişte gogoşi. Cum le făcea ea şi cum le face azi sora mea nu le face nimeni pe lume!”. Cum le făcea? “Pregătea coca propriu-zisă, o punea pe un fund de lemn mare, presăra făină de grîu, după care întindea o foaie şi tăia cu paharul din ea. Pe urmă le punea în tigaie şi le prăjea. Am încercat şi eu s-o ajut, am băgat mîinile prin aluat, deprindere pe care am păstrat-o şi astăzi, atunci cînd soţia mă lasă”…

Prietenie

Ce-l leagă pe Gheorghe Turda de Tata Lice? O veche şi frumoasă prietenie. Mîncărurile ardeleneşti. “Ţuica mortală”, făcută la Chiojdu. “Ţuica”, spune Tata Lice, care şi-a brevetat deja tăria, “dacă vrei să iasă bine, trebuie să îndeplinească trei caracteristici principale. Mai întîi, pruna să fie foarte coaptă. Eu o culeg pe 25 octombrie. E foarte dulce şi alcoolul, în consecinţă, iese mai dulce, în vreme ce randamentul e mai mare. A doua chestiune e legată de fierbere. Fiertura nu trebuie făcută pripită, mare, ci mai mică. Separarea alcoolului de borhot să nu arunce particule fine de borhot, pentru că nu mai dă transparenţă şi amestecă produs nefiert. A treia regulă e depozitarea. Ţuica poţi s-o ţii ani întregi. Toată şmecheria e la butoi. Aşa a făcut Dumnezeu lumea, nu am altă explicaţie: apa iese din alcool, în aşa fel încît, după 7-8 ani, obţin o ţuică parfumată, cu 2-3 grade în plus faţă de cea de la care s-a plecat, ajungînd pînă la 43 de grade”.

Pui de moroşan

S-a născut la Săpînţa, în inima Maramureşului. De cînd se ştie, Gheorghe Turda este “înfrăţit” cu cîntecul. A concertat în peste 40 de ţări şi a participat la peste 80 de turnee, ducînd dincolo de graniţele ţării frumuseţea folclorului românesc. Cîntă despre dragoste, despre dor, despre amar, veselie şi alean. Melodiile sale sînt astăzi emblema ţinutului din care vine: “Cui nu-i place dragostea”, “Săracă inima me”, “Măi prietene, io şi tu”, “Nu mă bate, Doamne, rău”, “Coborîi din deal în vale”, “Dragu-mi-i la veselie”, “Aşa beau oamenii buni”, “După pui de moroşan”.

“La noi, mama ne făcea pancove, adică nişte gogoşi. Însă cum le făcea ea şi cum le face acum sora mea nu le mai face nimeni pe această lume”
Gheorghe Turda