Petrecere cu lapte si biscuiti

Probabil ca momentul cheie al montarii este acela in care cei doi inventeaza jocul "de-a bolile", un fel de duel tragi-comic in care castiga cel care a avut mai multe boli, iar jokerul este moartea.

Exista o povestire a lui Dino Buzzati numita "Cele 7 etaje". Un sanatoriu oarecare, un om usor bolnav, medici draguti si apoi plonjarea in absurd. Fiecare etaj coborat inseamna un pas mai aproape de moarte. Virusul pentru care se internase? Viata. Se imbolnavise de "viata". Vindecarea definitiva si ireversibila? Moartea.

Povestirea asta mi-a rasarit in minte in timp ce urmaream spectacolul "Alex si Morris" de Michael Elkin, in montarea de la Teatrul Mic din Bucuresti. Doi batrani intr-un sanatoriu evreiesc isi traiesc ultimele zile impreuna, gustand bucurii pe care nu le-au incercat niciodata in viata, descoperind frumusetea prieteniei de care nu avusesera parte pana sa ajunga aici, in aceasta anticamera a mortii, inventand existente. Doi batranei ajunsi la primul etaj, de unde nu mai exista cale de intoarcere, si care continua sa creada ca sunt acolo dintr-o eroare, ca locul lor este de fapt la ultimul etaj, ca oricand pot lua viata de la inceput. Si de aceea viseaza. Filme deocheate, partide de amor, petreceri la care s-o faca lata, o croaziera in Caraibe. Numai ca petrecerile lor sunt cu ceai, biscuiti si prajituri, "fetitele" care ii viziteaza sunt in realitate niste "babe" carora le fura protezele. Cei doi batranei, luminati de feminitatea asistentei Rose, o fiinta la fel de insingurata ca si ei, isi traiesc aici un fel de adolescenta intarziata.

Regizorul Gelu Colceag a ales pentru acest spectacol trei actori (Stefan Iordache, Mitica Popescu si Dana Dembinski-Medeleanu), ce ating prin felul lor de interpretare scopul ultim al teatrului traditional: declansarea catharsisului. "Cine moare castiga partida." Si Alex moare. Ca intr-un fel de razbunare rautacioasa a sortii, inainte sa plece in croaziera in Caraibe castigata de Morris la un concurs tv, inainte sa fi apucat sa se bucure cu adevarat de acest gust amarui-sarat al batranetii, de petrecerile cu mancaruri fara sare si piper, fara colesterol si fara alcool, de dulceata unei povesti de dragoste pe care n-a inteles-o, dar a trait-o, inainte de toate astea, Alex moare. Si toate povestile lui se prabusesc o data cu el.

Gelu Colceag a intuit probabil ca pentru o astfel de poveste profund umana nu este nevoie in primul rand de artificii regizorale, ci de o interpretare de exceptie. Si nu vorbim aici despre "monstri sacri" (formula atat de des vehiculata), ci de Actori in deplinul inteles al acestui cuvant.

INGREDIENT TEMPERA

"Flori si fructe" de Alexandru Ciucurencu In spatele unui mare artist ca Ciucurencu, care a gustat din succes inca de la debutul sau in pictura, a stat un om darz si intransigent cu el insusi, cu arta sa. Intr-o existenta artistica de jumatate de secol, echivaland astazi cu fixarea printre valorile plastice romanesti, a lasat in urma, spre bucuria degustatorilor de arta autentica, un tezaur coloristic inegalabil. Si nici ca se putea altfel, dupa o experienta plastica pariziana marcata de nonconformismul Academiei "Julian" si de o scoala a artelor frumoase ca Academia "Andre Lhote". Mergand pe un filon realist, corelat cu lectiile scolii franceze, Ciucurencu ne daruieste o serie de naturi statice. "Flori si fructe" este una dintre pretioasele marturii ale sensibilitatii lui artistice. Fructele au simbolizat dintotdeauna abundenta, sanatatea si vitalitatea. Chiar si in naturile statice, fructele culese de pe ram poarta in ele savoarea viului. Revarsandu-se din cornul zeitei fecunditatii sau stoarse de seva si transformate in licori ce umplu cupele la banchetele divinitatilor, ele sunt o desfatare a simturilor. Ele au fost fie expresia aspiratiei spre nemurire, fie a prosperitatii. La Ciucurencu, aceste simboluri se regasesc in cromatica vie si imbietoare. (Viorica Romascu)