Prânzurile diplomatice ale lui Maiorescu

Se spune ca sufrageria este pentru diplomati ca budoarul pentru curtezane: locul unde poti obtine tot ceea ce n-ai reu­sit in vazul lumii. O alta vorba pe care au cunoscut-o toti diplo­ma­tii de exceptie ai lumii – si-ntre un Talleyrand si-un Bismark, as aseza cu-ndreptatire si cateva nume de romani, dintre care n-ar trebui sa lipseasca Titulescu – lasa sa se inteleaga ca acolo unde tratativele esueaza la masa dialogului se pot implini dinaintea bucatelor. Cu conditia sa ai un bucatar de geniu!

Maiorescu, ministru de Externe
Cu o ascensiune politica surprinzatoare – la 30 de ani era deputat, la 34 de ani era desemnat pentru prima data ministru –, Titu Maiorescu a inteles exact cat de importante sunt pran­zu­ri­le diplomatice si avea sa se fo­lo­seasca de bucataria formida­bi­­la de la Capsa pentru a in­des­tula stomacul celor cu care avea de dus tratative. Ca, deh, sto­macul plin negociaza mai bine!

Se implinesc, la sfarsitul lunii februarie, 100 de ani de la ulti­mul pranz diplomatic – al saselea –, dat de Titu Maiorescu in calitate de ministru de Externe in guvernul Carp. Primul pranz, cel de investire, avusese loc in ianuarie 1911. Maiorescu, care detinuse numeroase portofolii ministeriale, incepand cu 1874, stia foarte bine cat de importanta era o astfel de intalnire, care ii permitea sa cunoasca si sa atraga de partea proiectelor externe ale Romaniei diplo­matia straina prezenta la Bucuresti.

Ar fi interesant insa sa vedem in ce contexte au fost organizate celelalte pranzuri diplomatice, pana in martie 1912, cand Maiorescu, dupa demisia lui P.P. Carp, este desemnat prim-ministru (pastrandu-si si portofoliul de la Externe) si incepe negocierile cu Take Ionescu pentru formarea unui guvern de coalitie (conservator si conservator-democrat). In contextul crizei balcanice care se adancea – si avea sa culmineze cu razboiul din Balcani, din 1913 –, in conditiile in care Romania considera ca i se cuvine rolul de lider regional, si-ale negocierilor cu Bulgaria, in ce priveste anumite teritorii de la sud de Dunare pentru care Romania ridica pretentii, gesturile ministrului de Externe nu erau deloc gratuite.

Prinsi intre imperii
Al doilea pranz diplomatic, cel din 12 martie 1911, ar putea fi un reper in ceea ce priveste relatiile Romaniei cu Imperiul Austro-Ungar, in epoca. El a fost ocazionat de transferul la Roma, ca ambasador pe langa Vatican, al fostului ministru-ple­ni­po­tentiar la Bucuresti, Principele Schonburg-Hartenstein.

In paranteza fie spus, se vorbea, cu o suta de ani in urma, despre un tratat secret intre Carol I si Franz Josef (vechi de de trei decenii, pe-atunci), care ar fi facut transferul de vasalitate a Romaniei catre Austro-Ungaria, tara noastra primind in schimb largirea granitelor, atat cat sa ne revina Ardealul si Bucovina. Ne pierdeam independenta – castigata cu atata efort de sub turci – dar castigam teritorii si-un statut autonom in cadrul Imperiului Austro-Ungar. Rea­litatea istorica probeaza ca acest tratat nu a existat, nu sunt insa indicii sigure referitoare la negocierile ce s-ar fi purtat, cu exceptia catorva articole din presa de la Bucuresti, tratate adesea de istorici drept simple 'scorneli', 'inventii' pentru a starni senzatie si a vinde ziarul.

Existase, e adevarat, un tratat secret, intre Bismark si Carol I, datand din 1882, care insemna practic aderarea Romaniei la Tripla Alianta. In ciuda multelor diferende dintre Romania si Austro-Ungaria – legate in principal de situatia romanilor din Transilvania – tratative s-au purtat intre cele doua tari, timp de peste 30 de ani (sub domnia lui Carol I) si cel putin de cele din 1912 (an in care se reinnoieste, pentru a doua oara, Tripla Alianta, de exemplu) nu a fost strain Maiorescu.
Pe 19 martie a avut loc un al treilea eveniment, de data aceasta invitati fiind membri ai legatiei Italiei (o alta tara membra a Tripleu Aliante).

Al patrulea pranz diploma­tic, cel din 26 martie 1911, a fost dat in onoarea lui Sefa-Bey, mi­nistrul plenipotentiar al Turciei. Romania isi consolida, cum spuneam, pozitia in Balcani, iar aceste dineuri si pranzuri diplomatice erau adeseori prilejul nimerit pentru dialoguri si negocieri sensibile. La receptie au mai participat ambasadorii Spaniei si Rusiei.

Criza din Balcani
Pe 2 aprilie, acelasi an, Maiorescu curteaza Serbia, invitandu-l, la cel de al cincilea pranz diplomatic de la Ministerul de Externe, pe am­basadorul acestei tari, Ristic. Dupa seria aceasta de intalniri diplomatice neformale, Maiorescu avea sa faca o pauza lunga... pana la sfarsitul lui februarie 1912. Intre timp, tara intrase in criza parlamentara, Balcanii intrau si ei in criza. Razboiul batea la usa. Cel de al saselea dineu pregateste diplomatia din Bucuresti pentru eventuala (atunci) demisie a lui Carp si preluarea sefiei guvernului de catre Maiorescu. Agreat de Regele Carol I, el are ca mandat, in plan intern, stingerea conflictului dintre conservatori si opozitie.

In plan extern promoveaza o politica a bunelor relatii cu Rusia si Austria si se concentreaza asupra pozitiei Romaniei de lider in Balcani. Pana pe 31 decembrie 1913, el avea sa negocieze – in cabinet si/sau in sufragerie, dupa caz – neutralitatea Romaniei, diferendul privind granita dobrogeana romano-bulgara, intrarea Romaniei in al doilea razboi balcanic. Tot in acest rastimp semneaza prelungirea tratatului cu Tripla Alianta (5 februarie 1913), Tratatul de Pace de la Bucuresti (28 iulie 1913).

Meniul celui de-al saselea dineu diplomatic
Dineul a avut loc sambata, 25 februarie 1912, la Ministerul Afa­cerilor Straine, gazda fiind ministrul Titu Maiorescu. Casa Capsa a servit urmatorul meniu: Crème Chevreuse/ Sterlet a l’Imperiale/ Poularde Albufera/ Mousse de foie-gras Porto Vin/ Neige au Champagne/ Gousse d’Ecosse a la broche/ Salade Sicilienne/ Fonds d’Artichauts Provencales/ Pudding au vin de Samos/ Parfait Capsa/ Pailles Chester/ Corbeille de Fruits/ Xeres/ Cotnar 1898/ Chambertin 1893/ G.H. Mumm gout americain/ Cafe/ Liqueurs.