Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poveste dulce, din Ardeal: "De mic copil mi-a plăcut zahărul, l-aş fi pus în orice, de la tocăniţe la ciorbe drese cu smântână. Reţeta ce urmează poate nu-i tocma' ardelenească, da' sigur tăt Ardealu' o ştie şi a făcut-o măcar o dată la sărbători. E reţeta ce îmbie orice om în bucătărie, fie că-i mai firav ori mai bine făcut, fie că-i copil «de ţâţă» ori om în «tătă firea» trecut prin viaţă şi prin locuri.
Nu-i greu, da e tare gustos. Din cuibarul zburătoarelor se iau vreo 6 ouă, aşa, potrivite. Vreo zece linguri de zahăr, vreo 4-5 mere frumoase şi jumătate de kil de lapte vă ajung deocamdată. Două linguri de zahăr le ardeţi într-o cratiţă nepretenţioasă, de fontă. Până se topeşte minunea dulce a naturii, luaţi ouăle şi le bateţi cu zahăr, nici prea încet, dar nici prea iute, aşa, cât să fie armonie. După ce începe să se închege, puneţi laptele, tot câte un pic, şi amestecaţi bine. Când zahărul s-a topit şi începe a se întinde timid pe tot fundul cratiţei, stingeţi focul şi apucaţi a învârti oala ca zahărul să se prelingă şi pe margini. Acuma puneţi merele tăiate felii rotunde, potrivit de groase pe fundul cratiţei, apoi amestecul din ouă, zahăr şi lapte şi daţi-o la cuptor pentru vreo 25 de minute. Între timp, mai luaţi vreo patru ouă, vreo patru linguri de faină, patru de zahăr, o lingură de ulei şi nişte bicarbonat stins cu nişte oţet.
Din toate astea faceţi un aluat cam aşa: bateţi bine albuşurile, aşa cât să poată un copil năzdrăvan să ţină vasul întors, apoi, într-alt vas, bateţi gălbenuşurile cu zahăr, apoi cerneţi făina ca nişte nouri albi vara pe cer, puneţi bicarbonatul, închegaţi bine şi mai apoi puneţi albuşul, amestecând încet, ca o domnişoară suavă. După aia scoatem din cuptor cratiţa şi turnăm aluatul aista, băgăm iarăşi în cuptor şi aşteptăm să se coacă. Când s-a copt, scoatem oala şi întoarcem prăjitura pe o farfurie mai măricică. Se lasă la răcit în vreo cămară ori pe vreo prispă, asta dacă vă lasă sufletul să nu gustaţi înainte sau dacă vreun copil ştrengar nu voieşte a vedea dacă-i bună ori ba". Scrisoare de la Dorina Elena Vârdea din Alba-Iulia.
Cartea cea vie
Mai întâi aş vrea să mulţumesc tuturor acelora care au răspuns cererii noastre de a trimite reţete pentru a fi publicate în "Poveştile bucătăriei româneşti". În volumul VI, în capitolul cel nou, numit "Cartea vie a bucătăriei româneşti", am selectat deja câteva interesante reţete primite de la dumneavoastră. Alte câteva le-am publicat într-un capitol similar din volumul VII. Din păcate, nu am putut să-i publicăm pe toţi cei care ne-au scris, dar ei se vor regăsi în paginile revistei şi pe online. Din fericire, numărul mare de scrisori este un semn că în bucătăria românească există încă un tezaur neexplorat. Astăzi voi publica chiar în această pagină un fragment din ultimul text pe care l-am primit la doar câteva ore după ce am trimis şi cel din urmă volum în tipar. Mâine însă puteţi afla, din carte, reţete noi din Banat, din Muntenia, din Moldova ori din Delta Dunării.
