Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ţurţurele din colţul streşinii, uriaş, ca un pumnal de cristal gata să fie împlântat în inima iernii, a început să picure rar. Hmmm! Se-nzdrăveneşte vremea – zice cineva. Eu, ce-i drept, m-aş duce mai departe cu iarna asta de poveste, cu zăpezi care scârţâie sub tălpi, ca odinioară. Numai că nu-i după mine, ci după "încălzirea globală". Lângă ţurţurele cel mare stau aproape, ca lângă un frate protector, încă vreo trei-patru, mai mititei. Întind mâna spre unul dintre ei, şi-l rup, şi rupându-l ţurţurele sună sec, ca un os uscat care plesneşte. Mă uit în dreapta, mă uit în stângă şi, ferindu-mă de priviri răutăcioase, muşc din vârful lui... Ca-n copilărie, când mâncam "îngheţată cu aromă de iarnă"... adică mestecam gheaţă din ţurţuri. Cei mai "gustoşi" erau "ţepii" crescuţi pe crengile unui zarzăr mărunt din curte. Aşa-mi părea atunci, dar să nu râdeţi de mine, cred că aveam vreo trei sau patru ani. Zarzărul ăla mărunt, plantat acolo de ai mei în luna de primăvară în care m-au botezat, îmi era ca un frate. Şi-o grămădă de uimiri copilăreşti mă leagă de el. Între altele şi gustul acesta fantastic al ţurţurelui de zăpadă. Cred că în anul ăla era Ajunul Bobotezei. Mă scoborâsem până la poartă, umită de cântările celor doi bărbaţi care intraseră în curte. Unul era preotul din sat, celălalt dascălul. Veniseră, după obicei, "cu Ajunul", doar că eu eram mult prea mică să învăţ rosturile obiceiului, pe atunci. Nici nu mi-a trecut prin gând să rup un smoc de crenguţă din pămătuful de busuioc al popii, să mi-l pun sub pernă, ca să-mi aflu ursitul. La vârsta aia, nici nu-mi umbla gândul "la băieţi"... Nu, eu aveam ce-aveam cu zarzărul ăla micuţ, spre care mă înălţam pe vârfuri, ca să-i fur un ţurţure. Bunica m-a chemat însă iute în casă, să fiu şi eu de faţă când preotul va binecuvânta locul şi oamenii ei. Şi-atunci, nu ştiu cum s-a făcut, că un strop din agheasma pe care-o-mprăştia în cele patru zări îmi căzu pe buze. Şi-atunci, simţindu-i gustul, îl uitai pe cel al ţurţurelui din zarzăr...
La mulţi ani, Ioane!
Ca-n toate începuturile de an, primul număr al Jurnalului de bucătărie vi-l dedicăm vouă, Ioni şi Ioane, care ne bucuraţi sufletul cu existenţa voastră. Fie că vă numiţi Oana, Nelu, Ionel, Ionică sau cine mai ştie cu ce alte diminutive v-au dăruit părinţii şi naşii, noi vă dorim să aveţi parte de zile luminate. Şi pentru că orice început de an este o nouă intrare în poveste, vă dăruim astăzi câteva poveşti... Culinare!
La mulţi ani, Ioane!
La mulţi ani, Ioană!
