Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toamna e, prin tradiţie, anotimpul murăturilor şi-al conservelor de tot felul. Şi chiar dacă pregătesc şi eu dintr-acestea de vreo 20 de ani şi mai bine – că, de, aşa am deprins de la mama, de la mătuşi şi bunice –, parcă tot mi se pare că nu cunosc destule reţete şi că nu stăpânesc toate secretele. Aşa se face că şi toamna asta, ca-n toate cele care trecură, m-am avântat în piaţă, cu gând să cumpăr gogoşari de umplut cu struguri, ardei de umplut cu varză, gogonele de murat (cu morcovi zdraveni, ţelină şi pepeni din cei mititei alături), castraveţi de pus la saramură. Ca să nu mai vorbesc de toate combinaţiile de legume care s-au transformat vreodată în zacuşti. Şi dacă tot ajung în piaţă, iscodesc gospodinele, poate-poate îmi cresc tezaurul de reţete...
"Şi, ia mai zi, tuşă Marie, care-i secretul castraveciorilor matale, de-i pui acu' şi ţin pân' la Paşti?"
În sectorul rezervat murăturilor, în Piaţa Obor, unde miroase aşa frumos a "acrituri" de-ţi lasă pofta apă cu dulceaţă în gură, "negociez" secretul cu tuşa Maria. Mai cumpăr eu un kil din castraveţii ei, mai spune ea din cele din bătrâni ştiute. "Ia, ce să fie? Păi, nu-i nici un secret. Numai să nu pui decât castraveţi din cei tari, şi nu foarte mari, nesâmburoşi ca sâmburele-l face de fierbe, când dă căldura." "Şi altceva? Morcov, usturoi...", zic eu, scoţând dintre castraveciorii în haină verde-aurie un morcov subţirel şi cu noduri rotunde. "Apoi aşa: morcov, şi usturoi, şi ţelină da’ nu multă tare şi neapărat tăiată în felii şi, ca să-i dea tărie: hrean!" Aici se opreşte. O femeie mai tânără, care părea să-şi vadă de treabă şi să nu ia seama la discuţia noastră, se-ntoarce spre noi şi spune şi ea, la fel de apăsat: "Hrean!" Şi, îndreptându-şi vorba spre tuşa Maria: "D-apoi, cât ne-am rugat noi de matale să ne spui taina asta şi ’mneaei, numa’ ce-a venit să te-ntrebe şi i-ai şi spus!". Dar bătrâna nu cătă la dojana ei. Se-ntoarce spre mine şi, cu o sclipire în ochi, continuă să-mi devoaleze tainele castraveţilor în saramură. "Nu numai din hrean îşi iau ei tăria. Mai trebuie să pui şi boabe de muştar, şi mături de mărar (aici înţeleg că e vorba de mărar uscat, cu floare şi crengi), şi o crenguţă de cimbru, şi ciuşcă de-i dă şi iuţeală, numai câtă trebuie , şi..." Iar aici iarăşi mă ţine cu inima strânsă, căci ştie că urmează o vorbă de taină: "Şi-o creangă de vişin".
Încerc să ţin minte totul. Nu notez, să nu pară că fac cine ştie ce, acolo. Mă simt ca un detectiv în căutarea indiciilor. Ştiu că a mai rămas ceva de ştiut. "Saramura?" "Păi, asta e cel mai uşor de făcut. Apă fiartă cu sare, numai dintr-aceea grunjoasă, de mină, iodată. Trei linguri la fiecare kil de apă. Şi-o lingură de oţet, dar să nu-ntreacă." Cu asta, tuşa Maria pare să-şi mântuiască tainele. Am deja vreo 7 kile de castraveţi în plasă. Dar ea se uită la mine de parcă am rămas cu o datorie. Mai cer două kilograme şi-n vreme ce mi le cântăreşte, muşc dintr-unul.
Cu povestea asta se deschide ediţia specială a bucatelor de sezon, care dă buzna – ca frunzele toamnei pe alei –, aducându-vă miresme şi reţete din cămara, de pe plita şi din cuptorul bunicii. Cercaţi şi vă bucuraţi!
