Urzici, urzici!

Aglomeraţia din tramvai provoacă unora adevărate crize de nervi. Campioni sunt, de departe, bătrânii, în special cei care se urcă în staţiile aflate în preajma pieţelor.

Nu prea de dimineaţă, cam pe la 11:00, oră la care mulţimea de bătrâni obligaţi de soartă să-şi facă singuri cumpărăturile se întorc spre case cu "prăzile" în tot felul de sacoşe. Sunt uluită de cât de încăpătoare pot fi sacoşele bătrânilor! Şi cât de grele!

În dimineaţa asta, în staţia de la Obor, tramvaiul s-a golit pentru câteva secunde, spre a se umple rapid cu o puzderie de bătrâni, femei şi bărbaţi, deopotrivă încărcaţi cu sacoşe. Buluceală mare pe scaunele goale, care mai de care adjudecându-şi unul sau chiar două locuri. Eeee! Aici e problema! Apar discuţiile şi ies la iveală răutăţile. Şi parcă nu-ţi mai vine să-i ierţi şi să le justifici atitudinile prin scuze ca: boală, vârstă înaintată, necazuri de tot felul şi viaţa infectă pe care o trăim.

La două scaune depărtare de mine, doi bătrâni se înjură copios. Unul dintre ei l-a împiedicat pe celălalt, cu mersul prea încet, şi a ratat un loc, pe care se aşezase un al treilea bătrân, care abia mai răsufla din cauza efortului făcut la urcarea treptelor de la vagon. Moşneagul de pe scaun s-a ridicat cu greu, încercând să-i împace pe cei doi, dar mai rău i-a stârnit. Am renunţat la ideea de a interveni. Am păţit-o o dată când, după ce i-am despărţit pe unii, au coborât împăcaţi, dar m-au ocărât pe mine!

URECHE CIULITĂ
Lângă mine, o doamnă trecută de 70 de ani, care se lupta cu un cărucior de cumpărături, se plângea unei colege de "piaţă" că nu reuşeşte să-i mulţumească pe copiii ei şi că, oricât de multă treabă ar face, nu-i de ajuns. Din ce am înţeles, discuţia era în toi, colega fiind la curent cu multe evenimente. După două staţii, doamna care asculta, posesoarea unor sacoşe ce ar fi făcut invidios un tânăr cu muşchi, a reuşit să schimbe puţin subiectul şi i-a sugerat colegei un meniu pe bază de urzici.

"Şi, ca să nu li se pară că nu se satură, pune-le şi ceva chifteluţe, o pulpă de pui, o bucată de carne, acolo, ceva mai consistent!", o îndemna ea. "Şi, dacă eşti isteaţă, să faci o cantitate mai mare. Că trece vremea urzicilor până le-o veni iar pofta de ele şi tot te munceşti acum să le pregăteşti. O parte o pui la bătaie imediat şi cealaltă dă-o la congelator. Le-o pui sub nas mai târziu, când n-or mai fi urzicile. Şi poţi să faci la fel şi cu spanacul", mai zise ea.

VISARE
În ce mă priveşte, am uitat de ciondănelile dintre bătrâni. Îmi era foame. Am închis pentru o clipă ochii şi vedeam numai urzici. Un coş plin cu frunze verzi, ciupicioase! Şi o strachină (sunt mai bune din strachină!) plină ochi cu urzici, cu hrean, o bucată mare de mămăligă şi... îmi clipeau două ochiuri aurii şi... în bucătăria mea plutea miros îmbietor de usturoi cu opăreală de verdeaţă.

Mă vedeam cum le opăresc în duşmănie în apă cu puţină sare, cum le zdrobesc în strecurătoare (mai bine le dau prin maşina de tocat?!), cum pun ceapa la înăbuşit şi, apoi, cum pun o linguriţă de făină, cu un praf de sare şi o amestec bine în ceapă, apoi pun urzicile şi frec bine compoziţia, torn câte puţin din zeama în care au fiert şi le tocmesc de groase cât să pot să le dau la cuptor să se pătrundă şi să scadă.

Şi cum le pun cinci căţei de usturoi zdrobiţi bine şi mai las cinci minute la fiert, ca să-mi aromească urzicile şi bucătăria. Şi mă vedeam cum pun în strachină şi cum scot borcanul de hrean din cămară şi... Bătrânele au schimbat subiectul şi gata cu e-urile, am revenit la realitate. Păi, ce, eu nu pot să fac urzici?