Dulce amar

În cluburile şi în barurile "glam" din Bucureşti (tot mai multe şi mai extravagante ca ambianţă) se practică (tot mai des şi mai periculos de haotic) aşa-zisele "fashion nights out" sau serile cu teme vestimentare, în care, în funcţie de stilul impus de temă, fiecare înţelege ce poate sau ce ştie şi vine îmbrăcat în consecinţă, face poze la intrare şi îşi etalează tot.

Fiecare vine îmbrăcat după experienţa proprie, fără nici un fel de consultanţă în prealabil sau neavând măcar un feed-back notabil, folositor pe viitor. Şi asta se întâmplă în fiecare săptămână, uneori chiar de două ori pe săptămână, şi devine o rutină de care cu greu mai poţi să scapi, mai ales dacă intri într-un cerc în care te identifici şi cu alte persoane. Şi asta nu e greu!

Zilele trecute, într-unul dintre aceste baruri a avut loc o seară numită "In memoriam Alexander McQueen". Asta în condiţiile în care, fără exagerare, cred că numai câteva zeci de oameni din România ştiu cine a fost McQueen, şi aceia nu au participat la "eveniment", şi probabil trei sau patru români poartă ocazional haine McQueen din convingere şi pentru că îşi permit financiar.

Restul a auzit de un designer britanic care s-a sinucis şi a auzit o ştire cum că asta a provocat o mare tragedie în lumea modei şi în rândul colegilor de breaslă. Mi s-a părut aşa, ca o blasfemie, un curaj extrem să spui "in memoriam..." când românii nu cunosc, nu au nici un fel de background mai ales McQueen, mai ales haute couture, darămite să vină să comemoreze.

Puteam să facem o seară memorabilă, educativă, multifuncţională despre McQueen dacă ne place munca lui şi dacă vrem să-l ţinem minte. O seară specială, cu specialişti în domeniu, cu un analist de modă adevărat, care să vină şi să ne spună despre McQueen, să comenteze ţinutele invitaţilor, să ne înveţe stilul, astfel încât să înţelegem scopul acestui subiect şi să rămânem cu ceva din această experienţă.

Nu mai spun că s-ar fi putut organiza multe lucruri, s-ar fi putut strânge nişte fonduri pentru nişte copii amărâţi sau pentru nişte oameni necăjiţi. În esenţă, dacă tot facem nopţi memorabile dedicate unor oameni-repere in fashion şi care au lăsat ceva în urma lor, hai să îi şi respectăm în totalitate, măcar în virtutea scopurilor de marketing practicat de astfel de locaţii. Nu vreau să mai comentez ţinutele invitaţilor, fără nici o legătură cu Alexander McQueen.

M-a mirat foarte mult că un anumit "domn" are tupeul infinit să tot pătrundă în aceste locuri şi să-şi lege "evenimente" de modă fără valoare, organizate în interes economic personal, de acest tip de seri tematice, care vor să aibă legătură cu stilurile vestimentare.

La polul opus acestor nopţi bucureştene pline de strălucire şi monden şi VIP-uri de carton se găseşte o serie de cafenele şi baruri aşa-numite "underground", dar unde se ţine o serie impresionantă de concerte de jazz autentic românesc şi străin. La unul dintre ele am avut surpriza să văd un public de două categorii: foarte tânăr, între 18 şi 25 de ani, şi deja clasat, de la 40 de ani în sus.

Fără pretenţii, fără nici un fel de extravaganţă neînţeleasă, foarte autentic, într-o atmosferă similară cu multe cafenele de jazz din Paris, Art Jazz Club a prezentat trioul Synaesthetik, premieră în România. Printr-o muzică preconcepută, cât şi spontană, cu influenţe derivate din hip-hop, rock şi crossover, au strălucit pe scenă Cătălin Milea, unul dintre cei mai creativi saxofonişti români, împreună cu americanii Sean Fasciani (contrabass) şi Owen Hart (tobe) - faimoşi pe scena de jazz internaţional. Dacă vă place genul, merită să mergeţi să-i vedeţi, au început deja un turneu prin ţară, fiind aşteptaţi şi în Olanda.

Am văzut premiatul film "Eu, când vreau să fluier, fluier". O poveste dură, dar sensibilă în acelaşi timp, a unui tânăr în penitenciar (rol excepţional interpretat de George Pistereanu), o dramă interioară puternică, surprinsă foarte bine cinematografic. 94 de minute de suspans bun, de psihologie şi filosofie de viaţă, o situaţie-limită aproape utopică, în care un tânăr închis vrea să fie liber, să iubească şi să îşi ocrotească şi familia.

Pot să spun că mi-aş fi dorit să nu se termine brusc, să se continue povestea până la un anumit capăt sau să fi trasat măcar nişte linii care să nu lase loc mai multor variante de final. Mi-ar fi plăcut să fi văzut lume de calitate în sală, dar, spre marea mea surprindere, sala era de-abia jumătate plină (a doua zi după premieră) şi oamenii vorbeau la telefon sau comentau cu voce tare.

Românii nu se vor schimba niciodată, nu au cum, românii nu îi vor respecta niciodată pe români şi nu vor înţelege că, în consecinţă, nici străinii nu îi vor respecta niciodată pe români. E un cerc vicios, pe care nu reuşim să-l deschidem şi să-l dezamorsăm. Mergeţi să-l vedeţi şi vă doresc să aveţi parte de un public liniştit şi inteligent!
Pe curând!