Artişti mioritici versus lăutari

ÎN STUDIO  •  Cucuvelele devin privighetori

Nicu Gigantu lucrează cu absolvenţi de scoli de muzică, unii dintre ei fiind licenţiaţi cu acte în regulă. Maestrul  introduce în program şi muzica clasică, adaptată formulei de instrumente, lăsând "martorii" din cârciumi cu gurile căscate


Serile trecute am ascultat, absolut întâmplător, o formaţie de lăutari. Este o formaţie care de 15 ani cântă în aceeaşi formulă şi în acelaşi loc, mai exact, la Casa Doina.

Membrii trupei nu au cântat niciodată manele, dar sunt specializaţi în muzică lăutărească şi de petrecere. Ţambalistul, un adevărat virtuoz, a făcut cadou celor 30 de clienţi ai serii şi un program de muzică clasică, adaptată formulei de instrumente, lăsând "martorii" cu gurile căscate. Şi cum publicul părea să fie unul meloman, formaţia a cântat, fără pauză, două ore şi 15 de minute. Când s-au ridicat de la instrumente, lăutarii aveau cămăşile ude şi păreau epuizaţi. L-am interogat repede pe Nicu Gigantu, şeful trupei, şi astfel am aflat că instrumentiştii pe care îi are în custodie sunt absolvenţi de scoli de muzică, unii dintre ei fiind licenţiaţi cu acte în regulă. Per total, în acea seară, lăutarii au cântat în jur de cinci ore, cu mult mai mult decât fuseseră angajaţi s-o facă. Şi nu şpaga clienţilor i-a determinat să cânte, căci nu am văzut pe vreunul să bage mâna în buzunare, ci dragul. Dragul de muzică. Ăştia, cântând până la epuizare, cu o iubire de muzică aşa cum rar am văzut, cu studii universitare la bază, se numesc lăutari. Şi mulţi dintre cei cu ştaiful atârnând pe afară îşi strâmbă nasurile înfundate de snobism, judecându-i.

TREI ZILE DE "CROITORIE". În replică, sunt individe care fac playback 40 de minute, câteodată şi de câte trei ori pe seară, pe preţuri de la mia de euro în sus. Ele se numesc artiste. Aşa şi-au zis, aşa le alintă şi presa, aşa le numeşte şi publicul. Majoritatea dintre ele nu cântă live, pentru că, nu-i aşa?, nu le permite sonorizarea. Sau televiziunea. Sau organizatorul de eveniment. Nici nu contează cine, atâta vreme cât există cineva căruia să-i poţi pune în cârcă propria-ţi incompetenţă. Artistele nu cântă decât în studio. Iar unele dintre ele, cele mai pretenţioase, cântă un refren şi câte două zile, ca să le iasă, în fine, o dată. Altele nu transpiră căutând rezonanţa cea mai bună a sunetelor emise. Asta trece în responsabilitatea celui de la butoane, care, după trei zile de "croitorie", scoate din cucuvele adevărate privighetori. Ele, dizeuzele, nu au vreme de pierdut cu toate prostiile. Trebuie să se ducă la coafor o dată la trei zile, să meargă la solar, la manichiură, la cosmetică, la nutriţionist, la înţepări cu colagen, la shopping pentru veşnica reînnoire a garderobei, la şedinţe foto, la petreceri mondene cu presă forfotind, la lansările altora, la emisiuni tv... Trebuie să facă faţă cerinţelor carierei pe care şi-au ales-o. Povestea asta cu cântatul nu intră în lista lor de priorităţi. Şi, oricât de cinic ar suna, au dreptate. De ce? Pentru că nu le cere nimeni.

APĂ DE PLOAIE! În general, impresarii (producătorii, managerii) nu dau două cepe degerate pe pregătirea profesională a artiştilor pe care îi impresariază. Sau, mai corect spus, pe calităţile lor vocale. Pentru mulţi dintre impresari, imaginea duduiei şi atitudinea ei scenică sunt elemente de importanţă majoră, care pot duce la semnarea unui contract de colaborare. Nu vocea. Nu studiul. Nu talentul. Apă de ploaie! Ce faci cu vocea, dacă nu ştii să vorbeşti cu publicul, să-l abureşti, să-i smulgiaplauzele cu forţa şi să-l faci să ridice "toate mâinile sus"? Ce folos are studiul, dacă pe scenă nu ştii să mulţumeşti, din două în două piese, primarului sau organizatorului de spectacol? Ce beneficii ai de pe urma talentului, dacă nu ai în repertoriu nişte piese comerciale, care să prindă la mase şi să fie difuzate la radio?

Din punctul de vedere al multora dintre organizatorii de spectacole, cântatul live este o bătaie de cap inutilă. Cu un playback cinstit fericeşti pe toată lumea. Pentru că publicul, zic ei, nu vrea decât să se simtă bine: să vadă lumini, dans, picioare, sâni şi zâmbete.

Aşa că "artistelor" nu le cere nimeni să cânte, ci să fie frumoase, aranjate, siliconate, veşnic disponibile şi sexy. Cu astfel de program, până şi cele care mai ştiau să cânte uită tot. Dar nici măcar lor nu le pasă, pentru că, nu-i aşa, sunt în cărţi. Sunt în sistem. Sistemul le cere să fie frumoase, ascultătoare şi să degaje bunăstare. Iar bunăstarea rareori se poate mima. Ea trebuie să existe. Aşa că, dacă ai bani, faci bani. Chiar şi prin impostură. În loc de morală: Dacă munceşti, ajungi lăutar. Dacă te "învârţi", devii artist.