Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre cei mai reputaţi impresari români, Aurel Mitran, a intrat în showbiz fugind de comunişti.
Unul dintre cei mai reputaţi impresari români, Aurel Mitran, a intrat în showbiz fugind de comunişti.
La 20 de ani, Aurel Mitran încerca să se angajeze într-un teatru. Dăduse examen la Critică de Teatru şi Film, unde a picat primul sub linie. A plecat în armată – un an şi patru luni –, unde a învăţat foarte multe despre oameni. Acolo l-a cunoscut pe un tip care picase la Medicină şi la Teatru. “Era deja fruntaş când m-am înrolat. Am început să vorbim despre muzică şi m-a învăţat o şmecherie în staţia de transmisiuni: cum să scot bruiajul de pe Europa Liberă”. S-au împrietenit şi au început să caute modalităţi prin care să scape de instrucţie. Aşa au găsit anunţ în Scînteia că se caută “brigăzi de agitaţie”. Prietenul era Nicu Alifantis.
POMPIER. După liberare, a căutat să se angajeze la teatru “organizator de spectacole”, după cum văzuse la mica publicitate. “La organizare, nu!”, a fost sfătuit tânărul Mitran. “Asta înseamnă să mergi să vinzi bilete prin fabrici şi uzine, să lipeşti afişe, n-ai să vezi niciodată spectacolele”. La 1 noiembrie 1976 se votase “legea recuperării forţei active de producţie” şi apăruse sloganul “nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. “Pe scurt, ce însemna asta: administratorul blocului, sectoristul, vecinul voiau să te angajeze undeva, într-o fabrică, să nu umbli lelea pe străzi. Dacă nu, plecai la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde erau locuri de muncă, slavă Domnului!”, povesteşte Mitran. Se făcuse chiar un portret-robot al tânărului care fuge de muncă: purta nişte blugi evazaţi, avea barbă şi plete şi trăia din banii părinţilor. “Ei, parcă eram eu. Mai rău era că începuseră comuniştii să facă razii pe străzi, cereau legitimaţia de serviciu. În acest context m-am dus să mă angajez la teatru. Pompier. M-au refuzat la Giuleşti, că aveam prea multă carte. Terminasem liceul, iar şeful pompierilor n-avea decât patru clase. Mi-a scris o hârtie-recomandare pentru un post de pompier la Naţional. Pe drum spre Teatrul Naţional, razie. Să-i ocolesc, am luat-o prin boscheţi. Ei după mine, dar eu aveam antrenament din armată. M-au fugărit ce m-au fugărit până în Cişmigiu, la un moment dat văd în faţa ochilor, pe Calea Victoriei, o plăcuţă: Teatrul Tănase – Administraţie. M-am refugiat în teatru şi dau de un pompier, nea Ciocoiu. Mi-a dat nişte hârtie igienică confort trei să mă şterg de transpiraţie, un pahar cu apă... «E 11 fără cinci. Te duci să te angajezi, nu?». «Da, sigur», zic eu. «Bine că ai ajuns la timp, madam Cica de la Personal te mănâncă dacă nu eşti punctual»“.
Citește pe Antena3.ro
“SFAT”. Cu inima în dinţi, Mitran a ajuns la biroul Personal. Fiindcă nu mai fusese niciodată angajat şi nu ştia să facă nimic, a fost luat în perioada de probă la “Organizare de spectacole”, unde i s-a spus că are de vândut toate biletele pentru un spectacol de duminică la ora 17:00. I s-a spus că e un spectacol în premieră şi i-au fost înmânate biletele: “o masă plină cu teancuri”. “Da’ unde să le vând?”,
şi-a întrebat Mitran şeful. “Păi ia cartea de telefoane şi sună!”, i s-a răspuns. Şeful de la Organizare de spectacole i-a mai dat un sfat. “A coborât cu mine pe Calea Victoriei, ţine biletul între degete şi zice «O iei încolo, spre Cercul Militar, că vântul bate dinspre Palatul Telefoanelor şi trebuie să mergi cu vântul în spate ca să ai mai mult spor!»“.
A fost bună totuşi această «şcoală». Am învăţat ce înseamnă bilete la capete de rând, am învăţat câtă făină să pui în aracetul îndoit cu apă ca să lipească, am aflat cum se face sulul de afişe ca să-l poţi transporta, am învăţat cum să fac spectacole. Am făcut primul turneu cu Alifantis, apoi cu Andrieş, apoi concertele rock...”
“Bătaie de joc a fost când m-am angajat. Nu mi-a spus nimeni că sectoarele Bucureştiului erau deja împărţite între ceilalţi colegi de la «organizare de spectacole». Biletele la «premieră» erau de fapt la un spectacol de revistă care se juca de cinci ani. Iar uzinele şi fabricile era saturate. Am vândut bilet cu bilet, pe stradă”.
Aurel Mitran, impresar spectacole
