L’express 3001, un număr special

El marchează cel de-al 3001-lea număr al acestei publicaţii care s-a impus ca un reper, inconfundabl şi incontestabil, în presa ultimelor decenii. Altfel spus, ca o lecţie vie, deschisă, de profesionalism şi de inteligenţă în acţiune.  

Nu este câtuşi de puţin întâmplător faptul că secţiunea aniversativă a acestui număr din L’Express Special se deschide cu articolul lui Jacques Attali. Articol ce are acest titlu: "La raison de L’Express". Eseist şi scriitor de marcă, totodată actor politic având o prestaţie distinctă în istoria Franţei postbelice, principal consilier al lui Francois Mitterand, căruia i-a consacrat o amplă monografie, – Jacques Attali a făcut, în 1998, pasul de la calitatea de cititor la aceea de editorialist al revistei. Iar articolul pe care îl publică în acest număr este, mai presus de orice, o veritabilă profesiune de credinţă. "Un săptămânal – scrie Attali – este o voce. O voce care vorbeşte într-un loc, având un punct de vedere, la intervale regulate. (...)O voce care se poate indigna după ce a avut, "totuşi, răgazul de a hotărî dacă să nu se indigneze".

MARI CAMPANII, MARI COMBATANŢI. Fireşte, fiind vorba despre un număr jubiliar, J. Attali schiţează o definiţie a sărbătoritului: "Pentru mine, L’Express constituie azi cea mai bună raţiune. Nu pentru că el reuneşte tot ceea ce este mai inteligent în Franţa, ci pentru că el îi reuneşte pe aceia care nu vor câtuşi de puţin să îi convingă pe ceilalţi decât prin forţa raţiunii". Pentru a încheia: "Mai mult ca niciodată, în această lume smintită, de o complexitate redutabilă, Franţa şi democraţia sa au nevoie de L’Express". După cum va scrie în memoriile sale, Jean Jacques Servan-Schreiber, fondator, alături de acel veritabil "l’esprit de magistere", care a fost Pierre Mendes France, al jurnalului L’Express, deviza cu care întrega echipă redacţională a plecat la drum şi a rămas solidară, în pofida atâtor încercări, a fost: "Franţa poate suporta adevărul". Fie în campaniile pro sau contra preşedinţilor Franţei (pentru acestă ultimă ipostază, Generalul De Gaulle este cel mai probant exemplu), în campaniile împotriva războaielor din Indochina, din Algeria sau din Orientul Apropiat, aceste bătălii, pe viaţă şi pe moarte, au avut în avangarda lor jurnalişti de excepţie, de la Jean-Jacques Servan-Schreiber la Michelle Cota, de la Francoise Griroud la Jean Daniel. Nume la care trebuie să le adăugăm pe   Jean Paul Sartre, Albert Camus şi Francois Mauriac, adevăraţi "monştri sacri" ai revistei.  

Desigur, lista bătăliilor câştigate sau pierdute de L’Express este mult mai bogată. Mă opresc, câtuşi de puţin întâmplător, la campania căreia publicaţia i s-a dedicat "cu ardoare, dar şi cu realism", conscrată  susţinerii construcţiei europene. Cu o formulă  memorabilă, s-a spus şi a rămas şi a rămas spus pentru totdeauna că "L’Express a pus chestiunea europeană gândind la accelerarea Istoriei". La 14 iunie 1957, Alfred Sauvy va scrie: "Europa, mică sau mare, este încă mică". Sub spectrul acestei nelinişti, constante şi realiste, timp de cinci decenii, publicaţia şi-a fondat şi şi-a pus în fapt angajamentul ca pe un răspuns la o esenţială întrebare: "Vor dori popoarele Europei să aibă un cuvânt de spus asupra afacerilor planetei şi să redevină un centru autonom de decizie şi de cultură? Sau vor prefera să se resemneze în acestă tentativă suicidară de a se ascunde în sine şi într-o lentă şi nedureroasă pieire?".

AVENTURA CONTINUĂ. Iar dacă marea bătălie pentru cauza "Europei Unite" a avut în "L’Express" un pledant cu o voce inconfundabilă, aceasta s-a datorat faptului că răspunsurile au venit de la figuri emblematice ale Pantheonului comunitar: Jean Monnet, Raymond Barre, Jacques Delors sau Valery Giscard D’Estaing.
Să o recunoaştem, acest număr 3001, ca şi cei 55 de ani de apariţie neîntreruptă reprezintă un record. Mai ales în Franţa lui Andre Gide, autorul sarcasticei fraze: "Numesc jurnalism tot ceea ce mă va interesa mâine, mai puţin decât azi". Poate tocmai de aceea editorialul numărului 3001 al revistei, scris de Christophe Barbier, se numeşte, pur şi simplu:

"Va urma..."