Utilitatea sau inutilitatea festivalurilor

Un sistem bolnav, manevrând o lume smintită de ipocrizie. Un showbiz bine lubrifiat, duhnind a imagini false şi promisiuni contractuale. O ţară în care orice demers pare, în cele mai bune interpretări, inutil sau "aranjat". În contextul ăsta, festivalurile propun voci menite să revigoreze industria muzicală... pe care nimic nu pare s-o devieze din cursul ei de desfiinţare a valorilor. Noroc că ne mai lăudăm cu-n Busuioc pentru care nu aveam nici un merit.

Lucrurile sunt clare.  Dacă ai bani poţi deveni orice vrei: vedetă, politician, om de afaceri. Dacă nu ai bani, atunci lucrurile se desfăşoară anevoios, pe calea mersului treaptă cu treaptă.

Ca tânăr talent, dornic de a fi remarcat într-ale interpretării vocale, nu ai prea multe opţiuni. Ori te sprijini pe cineva bine poziţionat în showbiz, care din motive total subiective să te care în spate şi să te propuleseze atât cât îl ţin baierele şi sistemul relaţional, ori iei la rând festivalurile de muzică de gen, în speranţa că, într-o bună zi, se va întâmpla o minune şi unul dintre Dumnezeii showbiz-ului se va îndura să-ţi dea o şansă. Evident, ca tânăr talent, nu ai unde altundeva să cânţi, festivalurile fiind singurele "cântări" pe care poţi să ţi le fixezi singur, fără să depinzi de vreun impresar. Rostul concursurilor este de a-ţi testa putirinţele şi talentul alături de alţi talentaţi, de a-ţi îmbogăţi experienţa de scenă, de a te familiariza cu tensiunea specifică, de a-ţi controla emoţiile şi de a te obişnui cu toate partipriurile jurizărilor. Cu alte cuvinte, pe lângă rutina atât de necesară cizelării artistice, înveţi să pierzi. Înveţi că nu apreciază nimeni un repertoriu adecvat personalităţii tale, înveţi că tot ceea ce sună modern nu este luat în serios şi că notele lungi sunt mai apreciate decât melismele sau "floricelele". Iar dacă în concursurile adresate tinerilor lucrurile stau cât de cât bine, graţie unor Moculeşti care încă se bat cu sistemul şi care dezavuează nepotismele, în concursurile pentru copii grozăvia imposturii atinge cote alarmante. Imaginaţi-vă o fetiţă de 6 ani, îmbrăcată cu o rochie lungă, amplă, de naşă mare, machiată excesiv, care se chinuieşte să interpreteze piese cântate de Angela Similea, Doina Aldea-Teodorovici sau Luminiţa Anghel. Şi ca tabloul să fie de-a dreptul grotesc, copila are gesturi şi atitudine de femeie la 40 de ani. Iar dacă piesa aleasă beneficiază de un text patriotico-profund, nu interesează pe nimeni dacă melodia i se potriveşte sau nu copilei, dacă ajunge la note sau nu, dacă răcneşte sau nu.

ATITUDINI DE MATUR
Evident, nu copilul îşi alege, din toată paleta de piese potrivite vârstei lui, piesele care să-l transforme în interpret uzat, cu atitudini de matur cocoşat de responsabilităţi. Degetele încleştate de "simţire artistică" arătând cerul, şi inima, şi infinitul, şi pământul şi orice se poate supradimensiona ca gesturi, capul scuturat în timpul silabisirii unor cuvinte-cheie, spatele cocârjat de atâta profunzime interioară... toate acestea sunt alegerile părintelui care a învăţat, la rându-i, din alte festivaluri şi concursuri, ce anume apreciază juriul. Aşa că îi "confecţionează" minorului repertoriul, mişcarea scenică şi vestimentaţia conform preferinţelor specialiştilor. Iar rezultatele obţinute le confirmă că deciziile au fost bune. Şi nu interesează pe nimeni că progenitura învaţă să fie impostor de mic, atâta vreme cât există şansa de a prinde un tren ca cel al Cleopatrei Stratan sau ca al lui Noni Răzvan Ene. Tragedia apare însă în momentul în care tot ceea ce a învăţat junele că e bine nu se potriveşte nici cât negru sub unghie cu cerinţele făcătorilor de showbiz şi cu playlisturile radio. Dosarele cu diplome şi vitrina cu premii şi trofee se transformă, din cărţi de vizită, în pietre legate de gât şi, din tânără speranţă cu rezultate meritorii, talentul devine un penibil festivalier tocmai bun de pus la zid. Scos din contextul concursurilor, palmaresul este doar un motiv de sarcasm şi ironie din partea consacraţilor care nu cântă live decât la înregistrări, a producătorilor, managerilor, impresarilor şi, de multe ori, din partea publicului.

VOCE SAU POTENŢIAL FINANCIAR
Astfel, prin asociere de idei, un vibrato şi o notă susţinută devin amprente ale unui stil interpretativ învechit, bătrânicios. Şi ce naiba poţi să faci, ca producător, cu un individ care se bazează pe voce, ci nu pe potenţial financiar sau pe artificii de imagine? Ce radio privat promovează "Oamenii" lui Ţeicu, "Copacul" lui Kerestely, "Fereastra" lui Ionel Tudor sau "Salcia" lui Moculescu? Iar ca manager ai o bătaie de cap în plus, că ăstuia care cântă live trebuie să-i pui la dispoziţie instalaţie de sunet performantă, monitoare de control şi un microfon cu reglaje adaptate locului (sălii sau spaţiului de desfăşurare) şi vocii interpretului. Unde mai pui că, dacă tânărul artist cântă cu trupă, costurile de cazare, transport şi masă cresc considerabil. Pauh! Festivalierii ăştia cu pretenţiile lor live! Un playback cinstit, cu artistul îmbrăcat în trend şi două despuiate pe post de "entărteinăre", te scuteşte de griji  şi face toată lumea fericită.

Şi, în loc să profiţi de pe urma muncii tale, iar experienţa dobândită prin concursuri să fie garanţie de seriozitate şi talent, stai şi jinduieşti ca fetiţa cu chibrituri la uşa
showbiz-ului, cu tinicheaua de festivalier prinsă de vestimentaţia de gală. Mihai Trăistariu ani la rândul a tocit scenele concursurilor naţionale, judeţene, săteşti, aşteptând să-l bage în seamă vreun Tommy Mottola neaoş. Într-un final, a zis bogdaproste că s-au inventat banii, fetele, bananele şi suzanele trupei Valahia, preferând să-şi amâne vreo 6 ani bucuria calităţii, în favoarea succesului comercial. Despre Ana-Maria, fata care cânta "Ochii tăi" şi care pleca acasă cu Trofeul Mamaia, nu s-a mai auzit nimic, de multă vreme. Paula Seling, revelaţia uneia dintre Mamăi, nici astăzi nu este privită cu ochi buni de majoritatea impresarilor, iar radiourile nu se înghesuie defel să-i difuzeze melodiile. Cu toate că au fost răsplătiţi cu un trofeu, Provincialii pot fi urmăriţi în preselecţiile şi selecţiile pentru alte festivaluri. Iar după 1996, exemplele se ţin lanţ.

PROMISIUNI
Ca veşnic tânăr debutant, după vreo doi ani de umilinţe, aşteptări, speranţe zadarnice şi promisiuni mincinoase, mâncat de dorinţa de a cânta, ori îţi iei paşaportul în buzunar şi pleci ca muzicant pe vapor sau în contracte cu program sinucigaş de muncă, ori devii cântăreţ de nunţi, botezuri şi alte cumetrii cu dar, adică tot un soi de sinucidere artistică. Da, dar una e să-ţi cânte "Ia-ţi mireasă ziua bună" unul oarecare, şi alta e să auzi dedicaţiile din gura unui câştigător de "Steaua fără nume". Asta dacă, măcar din întâmplare, ştie careva...
În concluzie: e bine să avem festivaluri? Da, e bine, pentru că ele asigură vizibilitatea unei valori. Folosesc la ceva? Nu, pentru că lipseşte finalitatea. Nu sunt gândite să folosească la ceva. Nici măcar nu sunt gândite. Teoretic, ele sunt surse de valori aducătoare de prestigiu şi, în ultimă instanţă, de profit. Da, dar asta ar însemna marketing, iar marketingul presupune investiţie. Doamne fereşte, bate-n lemn!


"E bine să avem festivaluri? Da, pentru că ele asigură vizibilitatea unei valori. Folosesc la ceva? Nu, pentru că le lipseşte finalitatea."