Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aşadar, mama veghea cu ochi ageri asupra fiicelor ei; avea o fire destul de puternică pentru a-şi îndeplinivoinţa, oricât de autocratică ar fi fost familia şi nu se sfia să vorbească deschis. Îşi luase o menire de guvernantă printre cei din zvăpăiata generaţie tânără; spunea că fuseseră frescuţi fără să li se fi insuflat principii bune. Nu cruţa pe nimeni de judecăţi aspre sau de dojane muşcătoare ceea ce, bineînţeles, nu prea îi câştiga iubirea celorlalţi. Fără îndoială, se mai desfăşurau şi mici intrigi sentimentale pe de lături dar, despre ele, noi nu ştiam nimic. Mama izbutise să ne crească, ca pe nişte făpturi cu adevărat nevinovate, maici prostuţe am zice astăzi, care credeau tot ce vedeau şi niciodată nu cercetau pricinile lucrurilor ce se întâmplau în jurul lor.
În curând însă, furăm smulse de la aceste adunări de familie, ademenitoare dar şi tulburătoare şi duse la Ilinski, castelui de bară al unchiului Sege, nu departe de Moscova, unde murise biata Alix şi unde dorea unchiul Paul să se întoarcă.
La Ilinski eram musafirii mătuşii noastre Ella, cea atât de frumoasă, ceea ce însemna pentru noi o încântare fără seamăn. Mai frumoasă decât oricând, în doliul ei adânc, dragostea noastră pentru dânsa ajunse într-un fel de adoraţie ce ne lăsa fără suflare. Îţi venea să crezi că e prea desăvârşită pentru a fi aievea. Ca prietena cea mai apropiată a lui Alix, a cărei moarte îi frânsese inima, rămăsese în grija ei să vadă de copilaşii fără mamă; îşi îndeplini misiunea cum se pricepu mai bine, crescându-i până se făcură mari, chiar după moartea năspraznică a unchiului Serge.
Ilinski era o locuinţă încântătoare, aşezată pe marginea unui mare râu şi înconjurată de păduri. Noi furăm găzduite într-o vilă alături de casa cea mare. Vila era chiar în pădure, ceea ce ne plăcea foarte mult, pentru că ni se dăduse voie să călărim, cât ne poftea inima, pe pământul nisipos. Mai făceam şi minunate plimbări cu trăsura şi vânători după ciuperci, în nesfârşitele păduri. Văzurăm pentru întâia oară Moscova şi rămaserăm nespus de fermecate de nenumăratele ei biserici, de uimitorul Kremlin şi de înfăţişarea ei aproape asiatică, care o făcea să pară mai veche şi mai rusească decât St. Petersburg, cu toată strălucrirea ei. Moscova era în acel timp, înainte de orice, “Oraşul Ţarilor”. Şi aici pot zice iarăşi: “Tout passe”...
Mai târziu, Ducky şi eu am mai fost odată la Moscova, la încoronarea lui Nicolae al II-lea, şi atunci am văzut-o în adevăr în culmea măreţiei imperiale, dar toate acestea le voi povesti la timpul lor.
Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriaşă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simţire de întunecat mister, ceva de nepătruns şi întrucâtva înfiorător, ca o taină pe care nimeni n-o stăpânea cu adevărat...
Cu toate că treizeci şi şase de ani au trecut de la evenimentul care mi-a pecetluit soarta, îmi tremură condeiul în mână când încep să-l povestesc. Mi se pare că mă aflu înc-o dată în faţa grelei hotărâri şi sunt cuprinsă de un fel de ameţeală numai când mă gândesc la ea.
Poate să-i simt şi mai mult însemnătatea acum când privesc înapoi, după lunga cale împovărată de cunoştinţa vieţii, decât o simţeam la vârsta fragedă de atunci.
Acum, după anii ce i-am trăit, cunosc bine tot înţelesul ei, dar, pe atunci, nu-l presimţeam pentru că eram tânără, neştiutoare şi cutezătoare ca toţi începătorii idealişti ai vieţii. Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soţ mă aflam la Wilhelmhöhe cângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhlem al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereţii mele.
Perechea imperială invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky era atunci de numai cinsprezece ani şi eu de şaisprezece, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-şi face cineva intrarea în lumea oficială. Starea noastră sufletească era nelămurită: un amestec de sfială şi de împotrivire, la care se adăuga, totuşi, un oarecare procent de măgulită înfrigurare. Ne simţeam, de bună seamă, cam stângace, dar, cu toate că eram naive, nu eram prostuţe. fuseserăm totdeauna obişnuite să vedem lume, crescute să putem vorbi mai multe limbi şi să ştim să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele şi pline de bucuria vieţii.
Citește pe Antena3.ro
