Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Diferența nu constă în credință sau dogmă, ci în regulile internet ale celor două biserici.
Preoția și familia
În primele secole ale creștinismului nu exista vreo interdicție legată de căsătoria preoților. Unii apostoli ai lui Isus Hristos, inclusiv Sf. Petru, au fost căsătoriți.
Conciliul de la Elvira - Spania, din jurul anului 306, este primul care a sugerat interzicerea vieții sexuale pentru clericii căsătoriți dar această decizie nu a avut caracter universal. Istoricii susțin decizia a fost influențată de idealurile ascetice ale creștinismului timpuriu, care încurajau castitatea și abstinența ca forme de sfințire personală.
În Răsărit, unde tradițiile iudaice - care valorizau familia - aveau o influență mai puternică, iar căsătoria preoților a continuat să fie acceptată.
În Apus, pe măsură ce idealurile monastice au început să domine, s-a format o viziune diferită.
Celibatului preoților în Biserica de Apus
Interdicția oficială a căsătoriei pentru preoții romano-catolici a fost rezultatul unui proces treptat. Trecerea de la un model permisiv la celibatul impus a avut loc între secolele IV - XII.
Conciliul Lateran I din 1123 a invalidat căsătoriile clericilor. Conciliul Lateran al II-lea, din 1139, a consolidat această decizie, declarând nulă orice căsătorie încheiată de un cleric hirotonit. Momentula marcat instituționalizarea celibatului ca normă universală în Biserica Catolică de rit latin.
Motivele celibaului sunt de ordin teologic, administrativ și politic.
Un preot fără moștenitori era mai ușor de controlat din punct de vedere patrimonial – nu putea transmite proprietăți copiilor, ceea ce proteja averea Bisericii.
De asemenea, se considera că un preot necăsătorit se putea dedica în întregime lui Dumnezeu și comunității.
Multe comunități locale au continuat însă să tolereze preoți căsătoriți, iar Biserica a trebuit să impună această regulă prin sancțiuni dure.
Căsătoria înainte de hirotonie în Biserica orodoxă
Biserica Ortodoxă a păstrat modelul vechi al creștinismului primar, în care căsătoria era permisă.
Un bărbat căsătorit poate fi hirotonit preot dar nu se poate căsători după hirotonire. Doar preoții de mir - din parohii - pot fi căsătoriți, nu și episcopii. Aceștia sunt aleși exclusiv dintre monahi.
Această disciplină reflectă o tensiune echilibrată între tradiția apostolică și idealul ascetic. Ortodoxia nu neagă valoarea celibatului, îl rezervă unei funcții mai înalte.
Ortodoxia consideră căsăoria o taină, compatibilă cu viața spirituală și pastorală.
Marea Schismă din 1054
Diferențele privind căsătoria preoților au devenit și mai accentuate după Marea Schismă, din 1054, momentul în care Biserica creștină s-a divizat în Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică Apuseană. Tensiunile teologice, politice și culturale existau de secole, dar Marea Schismă a oficializat separarea canonică între cele două tradiții.
Printre motivele de conflict au fost - Filioque (adăugarea în Crez a expresiei „și de la Fiul”), primatul papal și autoritatea Romei, dar și diferențele de practici liturgice și disciplinare, inclusiv celibatul preoțesc.
Celibatul preoților romano-catolici a devenit o normă consolidată, susținută de idealul curăției sacerdotale. Papa era considerat succesorul Sf. Petru și avea autoritate supremă asupra Bisericii universale, inclusiv asupra regulilor privind clerul.
Ortodoxia a refuzat centralizarea excesivă a puterii și a păstrat tradițiile sinodale, în care deciziile se luau în cadrul Bisericilor autocefale, fiecare cu autonomie canonică.
Prin urmare, Roma a impus interdicția căsătoriei pentru toți preoții, iar în Răsărit s-a păstrat practica hirotonirii bărbaților căsătoriți, cu condiția ca această căsătorie să aibă loc înainte de primirea preoției. S-a menținut separarea între clerul căsătorit (de mir) și cel monahal (episcopal).
Această diferență reflectă două viziuni distincte despre natura preoției și relația cu viața personală.
Diferențele există și astăzi. Niciuna dintre cele două Biserici nu consideră că cealaltă greșește doctrinar, doar aplică o altă rânduială canonică, în funcție de tradiția proprie.
Argumente pentru preoții celibatari
Celibatul preoțesc este justificat în tradiția catolică prin argumente teologice și practice. Cel mai invocat este modelul lui Iisus Hristos, care a trăit o viață de castitate și s-a dedicat complet misiunii divine.
Un alt argument este ideea de disponibilitate totală. Un preot celibatar, lipsit de obligații familiale, poate fi disponibil permanent pentru comunitatea sa. Nu este legat de griji domestice, putând răspunde mereu nevoilor pastorale.
Celibatul este văzut ca o formă de dăruire exclusivă și simbolică. Preotul este considerat „căsătorit” spiritual cu Biserica, asemenea lui Hristos cu Mireasa Sa. Acesta a fost însă și o modalitate de protejare a patrimoniului Bisericii. În Evul Mediu, temerile privind transmiterea bunurilor clericale către moștenitori au contribuit la instituirea celibatului ca normă.
Argumente pentru preoții căsătoriți
Cei care sunt în favoarea preoților căsătoriți invocă motive teologice, practice și pastorale. Unul dintre cele mai puternice argumente este exemplul apostolic. Sf. Petru era căsătorit, și mulți dintre primii conducători ai Bisericii au avut familii.
Totodată, căsătoria oferă o experiență umană profundă care poate spori empatia și înțelegerea unui preot față de provocările vieții cotidiene ale enoriașilor săi. Un preot căsătorit poate înțelege mai bine problemele de cuplu, creșerea copiilor, dificultățile financiare și bucuriile simple ale vieții de familie.
În multe părți ale lumii, mai ales în comunitățile rurale, prezența unei soții de preot este esențială pentru viața parohială. Ea este implicată în activitățile comunității, în cateheză, în sprijinul pastoral sau în organizarea de evenimente. Familia preotului devine un nucleu viu al comunității.
Biserica Ortodoxă vede în căsătorie o taină care nu intră în conflict cu harul preoției, notează stiripesurse.ro.
Citește pe Antena3.ro
