Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unii oameni trișează în pofida faptului că își iubesc partenerul. Ei pot aprecia profund relația lor și totuși sunt înclinați spre infidelitate. Această contradicție poate fi confuză atât pentru partenerul trădat, cât și pentru persoana care a înșelat. Dar de ce se întâmplă asta? Ce forțe ascunse determină pe cineva să riște ceva ce prețuiește?
Iată 4 factori psihologici mai profunzi din spatele motivului pentru care unii oameni trișează, chiar și în relații fericite:
1. Alura noutății și urmărirea dopaminei
Dragostea romantică este profund legată de sistemul de recompense dopaminice al creierului, aceeași rețea neuronală care conduce motivația, plăcerea și încrederea. În stadiile incipiente ale unei relații, acest sistem este extrem de activ, inundând creierul cu dopamină - neurotransmițătorul responsabil pentru atracție. Fiecare privire, atingere și conversație de noapte se simte electrică, întărind dorința de a urmări și de a se concentra asupra unui anumit partener.
Dar, în timp, acesta se estompează. Cercetările folosind scanări RMN au arătat că dragostea romantică trece de la un sistem de motivație alimentat de dopamină la o stare mai stabilă, determinată de atașament, susținută de oxitocină și vasopresină - hormoni care adâncesc încrederea și legătura. Deși această schimbare este naturală și necesară pentru un angajament de durată, unii oameni se luptă cu pierderea entuziasmului din stadiul inițial.
Pentru cei care doresc o stimulare constantă, o aventură poate fi o modalitate rapidă de a reintroduce acel nou sentiment de dragoste îmbătător. Acest lucru nu înseamnă că vor să părăsească relația lor - mulți oameni care înșală încă se simt profund conectați cu partenerul lor. Dar tentația unei experiențe emoționante, alimentată de riscuri, poate depăși judecata lor mai bună.
Iată ce poți face - în loc să cauți noutate în afara relației, poți să-ți reaprinzi în mod activ propria emoție determinată de dopamină. Aceleași căi de recompensă care creează atracția inițială pot fi stimulate prin experiențe noi împărtășite, cum ar fi surprinderea reciprocă, călătoria spontană, explorarea de noi hobby-uri împreună sau aprofundarea intimității în moduri noi. Iubirea romantică nu trebuie să-și piardă din intensitate în timp – pur și simplu necesită efort intenționat pentru a menține creierul angajat și entuziasmat în cadrul relației.
2. Frica de vulnerabilitate
Paradoxal, unii oameni înșală nu pentru că se simt deconectați, ci pentru că se simt prea conectați. Pentru persoanele cu tendințe de evitare a atașamentului, intimitatea emoțională profundă se poate simți copleșitoare, declanșând temeri de pierdere a autonomiei, de a deveni prea dependenți sau de a expune vulnerabilitățile pe care le-au protejat.
Citește pe Antena3.ro
Cei care au crescut în medii în care iubirea a fost condiționată, inconsecventă sau chiar dăunătoare au învățat că apropierea duce la durere. Ca rezultat, adevărata intimitate – în care sunt văzuți pe deplin și investiți emoțional – poate fi neliniștitoare.
Înșelatul devine, așadar, o modalitate inconștientă de a crea distanță, permițându-le să-și recapete un sentiment de control emoțional. Problema nu este neapărat despre cealaltă persoană - este despre a se proteja de vulnerabilitatea angajamentului profund. O conexiune nouă, mai puțin intensă se poate simți „mai sigură” decât expunerea emoțională necesară într-o legătură pe termen lung.
Un studiu din 2013, publicat în Social Psychological and Personality Science, oferă o perspectivă asupra modului de a naviga în această frică și de a reduce decalajul atașamentului. Studiul evidențiază două constatări cheie:
Construirea încrederii în timp reduce evitarea atașamentului, făcând angajamentul să se simtă mai sigur pentru cei care se luptă cu intimitatea.
Sprijinirea creșterii personale și a independenței partenerului reduce anxietatea de atașament, ajutând apropierea emoțională să se simtă mai puțin restrânsă.
Adevărata securitate în relații nu vine din evitarea dependenței, ci din recunoașterea faptului că iubirea și autonomia personală pot coexista.
3. Criza de identitate — „Sunt încă eu?”
Relațiile pe termen lung aduc două vieți împreună - rutinele se împletesc, identitățile se schimbă și prioritățile se amestecă. Deși acest lucru poate stimula o conexiune profundă, poate duce și la o criză de identitate, în special pentru cei care asociază puternic stima de sine cu independența, spontaneitatea sau aventura.
De-a lungul timpului, unii pot simți că și-au pierdut legătura cu versiunea despre ei înșiși care au fost – persoana care era singură, lipsită de griji sau exploratoare. S-ar putea să înceapă să se vadă mai mult ca un partener decât ca un individ, ceea ce duce la un sentiment de stagnare.
Cercetările asupra modelului de autoexpansiune sugerează că oamenii au o motivație fundamentală de a-și lărgi sentimentul de sine – fie prin aprofundarea relațiilor, fie prin urmărirea unor experiențe noi, stimulatoare și provocatoare. Când această dorință înnăscută de autoexpansiune nu este îndeplinită în relația actuală, indivizii o pot căuta în altă parte, inclusiv prin infidelitate.
Înșelarea, în acest caz, nu înseamnă neapărat respingerea unei relații, ci recuperarea simțului de sine pierdut. Aventura devine o încercare greșită de auto-explorare, o modalitate de a recâștiga libertatea, dezirabilitatea sau entuziasmul care pare absent în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, cercetările sugerează că auto-expansiunea nu necesită ieșirea în afara relației - poate prospera în ea.
În loc să cauți individualitatea prin infidelitate, cultivă creșterea personală în cadrul relației. Angajează-te în hobby-uri care sunt doar pentru tine, menține prietenii în afara parteneriatului și creează experiențe solo care îți întăresc independența. Cheia pentru o relație împlinită nu este sacrificarea autonomiei, ci asigurarea faptului că dragostea și creșterea personală coexistă, mai degrabă decât să concureze.
4. Auto-sabotaj inconștient
Unii oameni înșală nu pentru că sunt nefericiți, ci pentru că nu cred că merită fericirea. Când cineva a crescut în medii haotice sau instabile emoțional, o relație sănătoasă și sigură poate fi străină, chiar tulburătoare. În loc să îmbrățișeze stabilitatea, ei anticipează subconștient sfârșitul acesteia și iau măsuri preventive pentru a o perturba.
Un studiu din 2010 privind dezvoltarea atașamentului și abuzul emoțional sugerează că persoanele care experimentează respingere, control sau ostilitate în copilărie dezvoltă adesea stiluri de atașament nesigure, care afectează reglarea emoțională, creează percepții negative de sine și interferează cu capacitatea de a menține intimitatea. Dacă dragostea a fost imprevizibilă la începutul vieții, ei pot interioriza credința că fericirea este temporară, dragostea vine întotdeauna cu trădare sau stabilitatea este prea bună pentru a dura.
Ca urmare, atunci când se trezesc într-o relație împlinită, se pot simți dezorientați sau anxioși, așteptând ca ceva să meargă prost. Infidelitatea, în acest caz, devine un mecanism inconștient de apărare - o modalitate de a-și reafirma credința internă că relațiile se termină întotdeauna în durere. Sabotându-și propria fericire, ei recâștigă un sentiment de control asupra unui rezultat de care se tem deja, potrivit forbes.com.
Ruperea acestui ciclu necesită conștientizare de sine și vindecare de rănile de atașament din trecut. Dacă te trezești că îndepărtezi oamenii când lucrurile merg bine, întreabă-te:
„Ma lupt să am încredere în fericire în relații?”
„Presupun că lucrurile se vor prăbuși chiar și atunci când nu există dovezi?”
„Repet modele din relațiile anterioare sau din copilărie?”
Înțelegerea motivului din spatele infidelității nu o scuză, dar oferă o cale către vindecare. Dacă a avut loc deja o trădare, cea mai importantă întrebare nu este doar „De ce s-a întâmplat asta?”, ci „Cum evoluăm?”
