Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Veneţia a fost oraşul pe care mi l-am dorit întotdeauna să-l văd. Visam la gondole ce se strecoară pe canale înguste, de-a lungul palatelor ce se înalţă din apă.
Îmi doream un căluţ din sticlă de Murano, ce ţi-l pregătea pe loc un meşter sticlar. Am ajuns la Veneţia într-o zi toridă de vară. M-am urcat pe un vaporetto, pornind în călătoria vieţii mele pe Canal Grande. Mă fascina orice clădire, orice veneţian... Ca mine... erau doar câţiva. O tânără din Anglia citea un roman, alţii răsfoiau ziare sau discutau probleme cotidiene. Probabil că Veneţia se arăta altfel fiecăruia. Mie nu mi-au plăcut gondolele, pe care unul dintre români, mai şugubăţ, le-a asemuit cu nişte "sicrie plutitoare". Asta poate din cauza culorii negre, a covoraşelor şi a florilor de plastic care le împodobeau. Mi-a plăcut în schimb singurul restaurant în care am intrat. Era pe una dintre străduţele din apropierea Pieţei San Marco. Pereţii erau foarte groşi şi, în ciuda căldurii de afară, erau totuşi reci. Miroseau a ceva cu totul altfel: a mare. Înăuntru, linişte şi o lumină uşor difuză. Nu am comandat peşte, ci o pizza. Nu a fost poate cea mai delicioasă pizza pe care am mâncat-o vreodată, dar eram foarte fericită. Asta este tot ce contează.
