Pupitru terapeutic

O fostă studentă a Universităţii de Arte Plastice (Secţia Design) din Bucureşti a realizat un concept de pupitru terapeutic care are la bază ideea de dezvoltare independentă a copilului cu dizabilităţi.

Pe parcusul celor 4 ani de fa­cultate, Andreea Săndulescu s-a apropiat foarte mult de de­signul pentru copii, ramură care nu i s-a părut suficient de dezvol­tată în România. “În timp, am participat alături de mama mea la filmările emisiunii de la TVR «Oa­meni ca noi» şi am văzut cazuri im­presionante, de copii care ajutaţi de un kinetoterapeut au făcut progrese enorme, iar din diagnosticul de handicap locomotor ei au putut să îşi revină şi chiar să se integreze în societate”.

În urma experienţelor trăite ală­turi de micuţii cu dizabilităţi, Andreea s-a gândit la un proiect me­nit să vină în ajutorul lor. “Pe scurt, acest scaun este o conti­nuare a programului kinetoterapeutului, este o terapie prin joacă. Într-un scaun fixat de un pupitru, copilul, dar şi părintele au încre­dere că este în siguranţă, micuţul se simte protejat, aflându-se, totodată, în microuniversul lui, în care poate descoperi toată lumea.”

În 2007 a realizat un proiect care merge mai departe cu tehnologia, implicându-se în viaţa familiei cu un copil cu dizabilităţi şi care, pe lângă programul kinetoterapeutului, îi oferă celui mic alte multe ore de terapie psihică şi motorie.

“Proiectul îl voi continua la doctorat, anul acesta, când voi realiza o machetă şi voi face teste. Tocmai pentru că nu am considerat proiectul terminat, nu l-am patentat, dar mă voi ocupa de asta anul acesta, când sper că voi realiza şi macheta.”

Nu doar hi-tech

“Display-ul, comenzi simple prin touch screen, schimbări de culoare nu trebuie privite doar ca hi-tech-uri care sunt permise doar oamenilor mari, ele sunt elemente ce, prin funcţiile lor extraordinare, îl pot integra pe copilul cu dizabilităţi psihomotorii în lumea noastră, îi pot da informaţii pe care nu are de unde le capta şi pot reacţiona – cu o singură atingere – centrii nervoşi şi motorii. Nu există în România nimic de acest gen care să ajute copiii, bineîn­ţeles în afară de kinetoterapeuţi, dar care nu pot face mai mult de trei-patru ore pe săptămână cu ei, pentru că numărul copiilor este foarte mare. E un subiect des­pre care aproape nu se vor­beşte, dar, fără îndoială, aceşti copii şi părinţi au nevoie de tot ajutorul.”