Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toata lumea zice ca americanii sunt grasi si puturosi. Total fals. De fapt, ei sunt maestrii comoditatii. Daca ceva se poate face mai repede si mai usor, ideal din interiorul confortabil al unei masini, atunci, la naiba, acesta devine singurul fel in care se va face: automate de bani, de inchiriat filme, de cafea - poate si sali de operatie 'drive-in', daca cineva ar gasi o metoda sa realizeze asta. Bravo lor! Salveaza multe ore in fiecare zi si au mai mult timp de mers la sala sau la saloane de epilat. Comoditate? Mai bine spus, smecherie.
Hai sa ne gandim un pic. Imagineaza-ti cat timp s-ar salva daca totul s-ar putea face din masina. Cum ar fi daca ne-am duce cu masina la magazin, am trece de usile de la intrare, ne-am plimba pe culoare si am arunca marfa direct in portbagaj? Singura piedica ar fi aceea ca masinile noastre actuale, care isi tot maresc dimensiunile, nu au cum sa incapa in magazine. Poate daca ar fi fost toate un pic mai...mici.
Cam cat un Peel P50. Cu o lungime de doar 137 de centimetri, este recunoscuta, in mod oficial, de catre Cartea Recordurilor Guinness, ca fiind cea mai mica masina de serie din lume. Intreaga productie a constat in 50 de exemplare, fabricate, in 1962, in orasul Peel din Isle of Man. Si acum se pregateste pentru o revenire in forta, gen Rambo, pentru ca marca are proprietari noi, care vor sa o repuna pe harta. Cine stie, poate chiar in SUA.
Curios, dar una este deja acolo, in Madison, Georgia, un orasel linistit, cu tribunal si oficiu postal, plus un serif care pare proaspat cazut din filmul Smokey si Bandit. La periferie, exista un muzeu, care are inghesuite in el cele mai neobisnuite exponate posibile, mai ales in America: peste 300 de mini si micromasini, tot ce exista intre Messerschmitt si Isetta, ba chiar si doua smart-uri. Este cea mai mare colectie de motoare in miniatura din intreaga lume, adunata in ultimii 15 ani de un tip pe nume Bruce Weiner. Vedeta muzeului este un Peel vopsit rosu aprins, unul din cele 20 de exemplare originale care inca mai sunt in stare de functionare. In mod normal, ar trebui sa stea protejat in spatele unor snururi de catifea, dar Bruce, pentru ca ne-a vazut ca am traversat oceanul doar pentru Peel, ne-a lasat sa scoatem masinuta pentru o tura. Superbaiat.
Am deschis portiera, m-am aplecat, si am intrat in masina, mai intai cu fundul, dupa care mi-am tras si picioarele. Interiorul arata si se simte ca o cutie de carton. Nimic din ceea ce este aici nu a ajuns fara un motiv bine intemeiat. Nu exista tapiterie, radio sau climatizare. Volanul are o marime normala, dar in rest totul este in miniatura. Cele trei pedale atarna ca niste lingurite, legate de cablajele care duc spre acceleratie, frana si ambreiaj.
Am si un schimbator langa coloana de directie, care trebuie impins pentru treapta intai, dupa care, tras pentru a doua si a treia. Fara marsarier. Ca sa o intorci, trebuie sa te dai jos si sa apuci manerul de la spatele masinii... dupa care o poti invarti. Pentru pornire, trag de un levier, care aduce viata in motorasul in doi timpi de 50 cmc. Sentimentul este acela ca ai pornit o masina de tuns iarba si este atat de multa galagie, incat abia ma aud tusind printre norii de fum. Pentru plecarea de pe loc, am nevoie de turatii inalte, iar ambreiajul smuceste destul de serios.
Ma aventurez pe drumul principal si ezit la intersectii, ca un soarece care planuieste o traversare care ar putea sa fie si ultima. Avand doar 5 CP, Peel este incredibil de incet, iar viteza maxima ajunge la 60 km/h. Daca iti mai aduci aminte cum erai prima oara pe role, atunci iti imaginezi si cat de stabil este Peel, chiar si in linie dreapta. Are o singura roata in spate si doua in fata, dar nu pot garanta ca ele indica aceeasi directie. Dar increderea creste cu fiecare viraj si, dupa o vreme, constat ca nu ma pot rasturna. Desi am mereu sentimentul ca asta se poate intampla oricand.
Ca sa fim cinstiti, asta nu este o masina pentru sosele. Prin urmare, dupa cateva minute, parasesc autostrada si ma indrept spre un test mai relevant: la supermarket. In timp ce altii parcheaza prin colturi indepartate, eu ma strecor rapid printre usile automate si ma reped direct spre culoarul patru, adica zona de dulciuri. Comoditate? Nu exista nimic mai comod de atat. Pensionari intrigati flutura bastoane si pusti entuziasmati se agita pe masura ce trec de ei. Insa cand ajung in dreptul prajiturilor si ma pregatesc sa-mi strecor una prin geamul deschis, un nene, pe care o sa-l numesc Larry cel Nervos, se repede spre mine: 'baiete, tu nu vezi ca poluezi aerul? Dispari imediat din ochii mei!“.
Cam are dreptate. Masinaria mea in doi timpi nu este ideala pentru folosirea in interior. Versiunea secolului 21 va fi electrica, ceea ce mi se pare o evolutie fireasca pentru micutul Peel. Nascute initial in timpul depresiei post-recesiune, micromasinile au furnizat transport ieftin si simplu pentru mase.
Ele nu au fost proiectate pentru comozi, ci pentru a inlesni accesul in lumea motorizata. Dar pe masura ce planeta a inceput sa se aglomereze, ele au devenit o cale prin care ne mai micsoram stresul cotidian. Noii proprietari ai marcii stiu asta, dar mai stiu si despre puterea unui brand, asa ca vor vinde si diverse produse care sa aminteasca de nostalgia Peel. Deocamdata, masinuta va fi fabricata in volume mici - prima serie va fi de doar 50 de unitati - dar, dupa ce se vor vinde, cine stie unde se va ajunge? Ar putea fi fabrici imprastiate in intreaga lume, aruncand in piata Peel-uri cu frecventa unei uzine de jucarii Tonka.
Sub privirile lui Larry cel Nervos, ma intorc in cockpit si ma indrept spre sosea. E timpul pentru masa de pranz. As putea foarte bine sa ma duc la un 'drive-in', dar orice masina poate face asta. In schimb, prefer sa am o cu totul alta experienta culinara. Fiind aproximativ de marimea unui scaun, nu vad niciun motiv pentru care Peel nu ar putea parca chiar la masa. Si exact asta fac, pe o terasa, la o pizza, demonstrand astfel, locuitorilor din Madison, utilitatea unei astfel de masini. 'Ohh, imi place masina ta!' este ceva ce aud frecvent. “Cam cat consuma dracovenia asta?' - este ceva la care raspund: 2,3 l/100 km.
Sau primesc si sfaturi: 'nu o lua pe autostrada fiule, ca o sa iti pierzi viata!'. Cine, eu? Nu cred. In anii '60, au fost fabricate doua versiuni, una cu o caroserie din plastic, iar alta din fibra de sticla, adica exact ce avem noi aici. Ma simt de parca conduc prin lumea Gigantilor, dar voinicul Peel se simte foarte robust. Sau cam asa ceva, pentru ca, din pacate, fibra de sticla are tendinta de a se deteriora odata cu trecerea timpului, iar peste a mea a trecut jumatate de secol. Ceea ce nu este un semn bun, mai ales cand in oglinda retrovizoare vezi numai monstri.
Dupa pranz, consider ca a sosit timpul sa-i inapoiez lui Bruce pretioasa comoara. Dar dupa doar cateva secunde de la intrarea pe autostrada, am pe coada un camion imens, care imi aminteste de filmul Duel al lui Spielberg, in care un comis voiajor este terorizat de un camionagiu psihopat. Tacanitul in cauza s-a repezit in masina omului de atatea ori, incat aceasta arata ca un acordeon, dar a rezistat, gratie portbagajului ce amortiza loviturile.
La mine, singurul tampon este gros de cativa milimetri si pare facut din carton presat. Brusc, motorul pierde putere. Si moare la fel de brusc. Pentru ca am mers cu el la viteza maxima, micutul propulsor s-a supraincalzit si si-a ales un moment perfect ca sa-si dea obstescul sfarsit. In spatele meu, camionul sforaie si caraie, cu remorca alunecand stanga-dreapta sub efectul franelor blocate. Trag ca nebunul de levier, incercand sa repornesc motorul, dar nu primesc niciun semn de viata. Nu-mi ramane decat sa trag pe dreapta. Imi pare rau, Bruce, dar asta-i kaput.
Si cu asta, mi-e clar, Peel are defecte. Dar este, in aceeasi masura, extraordinara. Dar poate ca nu ar trebui sa il privim ca pe o solutie pentru toate nevoile. Mai degraba, imagineaza-ti-l atasat de un vehicul mai mare, ca o barcuta de un superiaht.
L-ai putea sui in spatele camionetei (cantareste doar 60 de kilograme), pentru a parcurge distantele lungi pe autostrazi, dupa care l-ai putea folosi pentru cumparaturi sau pranzuri rapide. Desigur, ai putea face asta si cu un scuter sau cu un Segway. Dar Peel se simte ca o masina, redusa la maximum si amestecata cu o tona de distractie.
Dupa ce motorul s-a racit si totul a revenit la normal, ma pun in miscare. De data asta, sunt asaltat de un politist cu o fata sobra spre suparata. Evident, nu am depasit viteza. Poate nu am vazut vreun semn de Stop? Poate ca Larry cel Nervos mi-a facut o reclamatie? Exact cand sirenele incep sa-mi tiue in urechi, traficul se blocheaza. Zaresc un mic loc liber si ma strecor. Prietenul meu politist ramane blocat. Peel este liber. Cat de... comod.
