Recviem pentru Tănase (14)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Norocul francezului că revista aia nu era din Franţa. Şi dacă era ce? Nu-i primeau sponsorizarea? Ba bine că nu! Cu toate că era catolic, străinul a sărit în sprijinul Ortodoxiei.
Lasă că şi Ortodoxia îl sprijinea pe el. Vedeai pe tarlaua lui numai tractoare aduse din Franţa, dar tractoriştii de unde erau? Din Măgura şi Vităneşti, enoriaşi ai parohiilor ortodoxe de aici.

După un timp s-au terminat şi banii francezului. Magiunescu l-a sunat pe Nelu Nae. Miliardarul n-a zis nici da, nici nu, a scăldat-o, până când primarul s-a lăsat păgubaş. Nu înainte însă de a-l da în numele Domnului dracului. Pe miliardar. Păi da!
Ce interes avea Nelu Nae care locuia, atunci când venea în judeţ, la Zimnicea, să răspundă la apelul primarului?

Mais le FranÎais, quel intéręt aurait-ils? Altă naţie, alt caracter!

S-a mai opintit Tufă, s-a mai căutat în pungă Ghionoaie, Mână Lungă a trimis şi el ceva, astfel încât, după cinci ani de la turnarea primului cancioc de beton, biserica era gata. Era gata şi clopotniţa. Clopotele lipseau, dar erau comandate. Mai rău era însă că lipsea pictura, iar Magiunescu reţinuse avertismentul înecatei, care-i spusese să aibă grijă ce face. Adică să n-aducă pe oricine să umple pereţii bisericii cu îngeri şi sfinţi. Trebuia să caute un pictor la fel de renumit ca Luchian. Dacă nu cumva şi mai şi decât el.

Dar unde să-l găsească? Ce chestie şi pe ăia de acum o sută de ani care au ctitorit catedrala! Dacă ei nu se repezeau să-l aducă în urbe pe unul dintre cei mai mari pictori ai ţării, şi nu doar de atunci, ci din toate timpurile, acum lui i-ar fi fost mai uşor. Încă o dovadă a faptului că înaintaşii, în ciuda marilor isprăvi pe care le-au înfăptuit, nu scăpau nici o ocazie să pună beţe în roate urmaşilor.

Caută acum un pictor care să-l depăşească pe Luchian dacă ai de unde! Poate că era vreunul, dar el nu ştia unde să-l găsească. Şi asta din simplul motiv că nu se pricepea la pictură.
Dar existau câţiva oameni în jur care ar fi trebuit să se priceapă. L-a chemat pe directorul de la cultură şi i-a cerut să rezolve problema. În cel mai scurt timp cu putinţă, că altfel...
Directorul ştia că altfel poate ajunge înapoi la tractoare.

O zi mai târziu se afla la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, în biroul unui profesor. Nimerise unde trebuie. Deşi părea destul de ocupat, profesorul şi-a făcut totuşi timp să-l asculte. Un pictor de biserici care să-l întreacă pe Luchian? Era cu neputinţă să găsească în România vreunul. Luchian, zicea profesorul, e cel mai mare.

- Din toată Europa?
- Nu, de la noi.
- Păi atunci e bine.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Că sunt alţii mai buni ca Luchian.
- Nu ştiu dacă mai buni, poate mai renumiţi.
- Dacă se năştea şi Luchian în Franţa sau Italia, avea toate şansele să fie la fel de cunoscut ca ei.
- Franţa şi Italia aţi zis?
- Da.
- Şi-i ştiţi?
- Pe cine?
- Pe pictorii ăştia renumiţi?
- Sigur.
- Spuneţi-mi şi mie numele lor.
- Păi unul ar fi Veronese. Altul, Giotto. Ar mai fi Ucello, Rubens, Rubliov.
- Ăsta din urmă pare a fi rus.
- Aşa şi este.
- Nu, fără Rubliov, ruşii sunt periculoşi. E mai bine să nu te încurci cu ei. Anul trecut ne-am pomenit cu unul în oraşul nostru. Ştiţi ce-a făcut?
- Ce?
- A tras cu pistolul într-un valutist.
- Era pictor?
- Valutistul?
- Nu, rusul.
- Ce pictor? Era rachet. Giotto, parcă aşa aţi zis, ce naţie este?
- Italian.
- Aşa mai merge. A pictat multe biserici?
- Oho! Vreţi câteva exemple?
- Îhî!
- Bazilica Sf. Francis din Assisi, Bazilica Sfântul Ion de Lateron din Roma, bisericile Santa Maria Novella, Santa Croce şi San Felice, toate din Florenţa. Ar mai fi Capela Scovegni din...
- Este exact ce ne trebuie. Numai să vrea.
- Ce?
- Să picteze şi biserica noastră. Bineînţeles, dacă nu e foarte ocupat.
- Cam este.
- Ei, lăsaţi, că se dezocupă el dacă-l atingem corespunzător cu banul.
- Nu prea se poate.
- De ce? E aşa de pretenţios?
- Mai rău.
- Păi mai rău de atâta ce poate fi?
- E mort.
- Mort?
- Da.
- De când?
- Să tot fie vreo şapte sute de ani.
- Ce naiba, domnule, eu caut un pictor viu şi dumneavoastră îmi vorbiţi de morţi? 

Dacă i-ar fi spus că-l cheamă Colivă, fiindcă aşa îl chema pe directorul de la cultură, ar mai fi fost de înţeles, dar nu-i spusese cum se numeşte, ci numai ce ocupaţie are.

- În situaţia asta, i-a spus profesorul clătinând din cap, mergi dumneata în dealul Patriarhiei şi o să găseşti ceea ce cauţi.

Aşa a făcut. Cu ajutorul unui preot, care l-a prezentat altui preot, care a dat câteva telefoane. Ziurel Colivă l-a cunoscut pe pictorul de care avea nevoie.
Sigur, nu era la fel de faimos ca Luchian. Dar nici la fel de mort ca el. Prin urmare, având viitorul în faţă, putea să-l egaleze şi chiar să-l întreacă pe acesta.
A rămas ca pictorul să vină să stea de vorbă cu prefectul.

Lucrul acesta nu s-a întâmplat însă prea repede, pentru că se terminaseră iarăşi fondurile şi, într-un judeţ atât de nevoiaş ca al lor, era greu să găseşti donatori şi sponsori noi.
Magiunescu a tras cât a putut pe cei vechi.
Tufă, până şi el, care nu uita niciodată cât îi datora domnului prefect, începuse să cam strâmbe din nas.

Ghionoaie se arăta în continuare binevoitor, dar rezultatele slabe din ultimii ani îl cam lăsaseră lefter. Preotul din fruntea direcţiei agricole se ruga de rugat, însă tot nu apărea ploaia. Culmea era că seceta îi lovea doar pe localnici, în timp ce francezul nu avea nici o problemă. Obţinea, an de an, cele mai mari producţii din judeţ.

Nu cumva popa nu se ruga la fel pentru toţi? Să fi avut dumnealui vreun aranjament secret cu franţuzul? Magiunescu n-avea timp să cerceteze, ca să afle răspunsul, era preocupat de soarta bisericii care fusese terminată pe dinafară, dar era goală pe dinăuntru. Lipsea pictura. Şi asta pentru că lipseau banii.

S-a îndurat, aproape în mod nesperat, şi Nelu Nae în cele din urmă.
Cu suma primită de la el au terminat acoperişul şi au aurit crucea de pe cupolă.
Deşi departe de toate aceste lucruri, întâmplarea a făcut să contribuie şi autorul, pe căi mai răsucite, la ctitorirea bisericii. 

Pentru a-i scuti pe hoţi, ca şi pe cei de la anticorupţie de efortul de a-l trece în mod nemeritat în baza lor de date, facem precizarea că altcineva a dat banii, un anume Cristian Severin, om de afaceri venit din America, pe care el, autorul, l-a cunoscut imediat după Revoluţie.

Capabil de gesturi din cele mai năstruşnice, dovadă cel la care facem referire, Severin ăsta s-a lăsat convins de autor şi-a trimis pentru biserică, un loc pe unde nu-şi purtase niciodată paşii, o sumă însemnată în dolari.

Pesemne din cauza faptului că-n sufletul lui se dădea o permanentă luptă între un bărbat cu inimă rece, care credea doar în oamenii care-i puteau servi interesele, şi un copil predispus la risipă şi la mari gesturi de candoare.
Dar pe autor ce-l apucase?

Veţi spune că e vorba despre drăcuşorul care-i împinge spre grandomanie pe scriitori.
Se poate, dar a mai fost şi altceva pe lângă asta.

Locul ales pentru construcţia bisericii îi amintea de o primăvară din anii săi de liceu când se plimba cu o fată prin pădurea din apropiere. Atunci când a luat-o în braţe pe fata aceea şi-a sărutat-o, era pentru prima oară când i se întâmpla asta, a zburat o pasăre pe deasupra, apoi alta şi alta, până ce s-a umplut tavanul pădurii de păsări, după care a căzut peste ei cântecul lor.

A fost cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodată, iar mai târziu, când au ieşit la margine zăpăciţi de frumuseţea trilurilor şi de înserare, au zărit un om ce trăgea după el un măgar. Omul părea să stea de vorbă cu cineva. Dar nu era nimeni acolo. El nu putea vorbi decât cu măgarul. Sau cu copacii.

(Va urma)