Recviem pentru Tănase (18)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

La câteva sute de metri de şoseaua ce ducea la Turnu Măgurele, se zărea, în mijlocul câmpului, un tufan despre care puteai crede c-a pornit spre pădurea din vecinătatea noii biserici. Dar nu ajungea niciodată până acolo. Poate pentru că îi bara fosta cazarmă calea. Ca să o ocolească, ar fi trebuit să traverseze drumul şi s-o ia prin spatele blocurilor ce se aliniau de-a lungul lui, dar îl speriau probabil maşinile care alergau necontenit într-o parte şi-n alta.

Spre răsărit era oraşul, nu se putea pune cu el. Cum ar fi fost ca pe una din străzile acestuia să fie văzut un copac în mişcare? Oamenii se uitau cu răutate la măgarul lui Petruş. Dar la ditamai tufanul?

Pesemne că asta îl şi făcea să stea cât mai departe de oraş. De fapt, tufanul nu se îndrepta spre nicăieri. Poate doar spre propria moarte. Dar pentru asta nu era nevoie să umble, aşa cum, ca să ajungă de la vârsta tinereţii până aici, nu fusese cazul să facă vreun pas. Cu toate acestea, nu şezuse o clipă pe loc. Străbătuse câteva veacuri părând să ştie, după îngândurarea cu care rătăcea prin câmpie, totul sau aproape totul despre lumea din jur.

Dar ce folos, căci lumea aceasta era una fără oameni. Trecea doar câte un stol de ciori pe deasupra. Şi mai era vântul, care se purta când drăgăstos, în sensul că-şi purta degetele prin crengile lui verzi, pieptănându-le, când năbădăios, încercând să-l smulgă din pământ cu rădăcini cu tot. Dar asta era cu neputinţă, deoarece el nu spusese încă până la capăt povestea ce-o avea de spus.

Petruş se punea în locul tufanului şi zicea:
Oamenii de azi? Dac-ar şti câţi au fost înaintea lor şi câţi vor mai fi după ei! Ca o părere s-au dus, ca un fum. Cei de acuma se sting parcă mai repede decât cei dinainte, chiar dacă durata vieţii lor a crescut.

Astăzi, oamenii trăiesc tot mai mult în afara anotimpurilor, uitând că acestea au legătură directă cu sufletul lor.

Singurătatea le vine de la faptul că ei îşi ascund sufletul. Le este tot mai ruşine cu el. Şi asta îi face să fie foarte singuri. Din cauza lor sunt oamenii vulnerabili în faţa curgerii timpului. Anotimpurile i-ar putea apăra. Cu o condiţie însă, să simtă că au nevoie de ele. Oamenii aproape că nu le mai observă venirea. Se trezesc dintr-o dată privind pe fereastră şi spunând: Ia te uită, a înverzit câmpul. Sau: E pământul acoperit de zăpadă, ninge! Ori: Pleacă berzele, chiar să fi trecut vara?!

Neobservând cum trec anotimpurile, ei nu observă cum le trece viaţa. Doar la urmă de tot începe să le pese, dar e prea târziu. Atunci cum vor să aibă mai multă grijă de sufletul lor, atunci li se face dor de viaţa care le-a trecut, atunci îşi dau seama cât de singuri sunt şi vor dintr-o dată să fie buni. Dar nu se mai poate. Li s-a terminat timpul.
Ăsta e marele păcat al timpului, deşi este fără sfârşit, se termină mereu. Iar oamenii nu înţeleg decât foarte târziu lucrul acesta.

Să-i luăm pe cei din oraşul de alături. Cred despre noi, copacii, că nu ştim nimic despre oameni. Văd când trec pe şoseaua de colo trunchiul aproape uscat al unui tufan pe care primăvara îl trezeşte cu tot mai mare greutate la viaţă. Da, sunt bătrân. Dar tocmai de aceea ochii mei, pe care ei îi socotesc orbi, au văzut multe. Şi căpăţâna mea noduroasă, ce lor li se pare lipsită de gânduri, a învăţat, de-a lungul acestei lungi călătorii prin timp, să ia aminte şi să judece.

Şi sufletul meu, care nu e totuna cu scorbura în care îşi creşte o familie de mierle puii, a fost martor la întâmplări ce l-au făcut uneori să chiuie de bucurie, iar alteori să se chircească de durere.

Pe vremea când nu era oraşul aici, iar câmpia îi speria cu imensitatea ei pe călători, şerpuia pe sub frunzişul meu, mai verde şi mai umbros decât acum, un drum ce lega Roşiorii de Vede de Dunăre. Trecea rareori câte cineva. Căci lumea era mai puţină pe atunci şi oamenii cam pregetau să pornească spre zări neştiute.

Veneau primăvara care cu peşte de la Suhaia. Unele se opreau la Furculeşti, altele ajungeau la Mavrodin, toate fiind pline la întoarcere cu butoaie cu zaibăr şi căpşunică, vinuri care nu-i zăpăceau niciodată pe oameni, doar le potoleau setea şi le sporeau, când îi încerca vreo întristare, dragul de viaţă şi speranţa în zile mai bune.

Spre toamnă, apăreau turme de oi mânate din urmă de ciobani cu fluiere şi junghere ascuţite la brâu.
Erau zile când rotocoalele de praf ce urcau în mare grabă la cer, întunecând, asemenea unor vârtejuri, văzduhul, vesteau apropierea mai multor călăreţi.

Într-o după-amiază de vară, au poposit chiar la umbra mea câţiva oşteni conduşi de un bărbat voinic şi misterios, căruia îi spuneau cu toţii "Măria Ta". Acest om, din câte mi-am dat seama, era însuşi Vodă Mihai, marele şi neînfricatul domnitor a cărui bardă m-a cam speriat la început, crezând c-o să-mi reteze trunchiul cu ea.

Dar barda Măriei Sale reteza doar capete de duşmani, ceea ce nu era cazul meu, care l-am primit ca prieten şi am îndemnat mierlele din ramuri, străbunicele celor de acum, să cânte în cinstea sa. Mierlele au cântat şi vodă, muiat de oboseală şi de cântecul lor, a tras un pui de somn la umbra mea, iar când a scăpătat soarele, a urcat înapoi în şa şi, înainte de a porni din nou la drum, mi-a aruncat o privire plină de recunoştinţă şi a spus: Straşnic tufan. Fără el ai muri de urât şi de căldură pe şesul acesta fără sfârşit.

Cum să nu-ţi crească inima de bucurie? Cum să nu-ţi vină să povesteşti şi altora despre această întâmplare grozavă. Dar cui să-i povesteşti? Ciorilor care sunt complet nesimţitoare? Văzuseră şi ele cu ochii lor totul. Au croncănit ca proastele cât timp a dormit voievodul. E o greşeală că trăiesc atât de mult, aproape jumătate din viaţa unui tufan, deoarece nu arată nici cel mai mic respect oamenilor şi întâmplărilor cu care sunt contemporane.
Acela a fost cel mai înalt moment al vieţii mele.

A mai fost unul altfel şi totuşi asemuitor cu acesta. Era într-o iarnă, abia se născuse oraşul, sufla vântul cumplit spulberând zăpada ce curgea întruna de sus. Pe urgia aceasta au răzbătut nişte glasuri din depărtare. După un timp, s-a ivit un cârd de bărbaţi zdrenţăroşi şi desculţi. Da, umblau fără încălţări prin zăpadă. Încălţaţi erau doar cei care-i păzeau cu bicele să nu fugă. Aceştia erau români. Zdrenţăroşii vorbeau într-o limbă necunoscută. Mai degrabă se văitau decât vorbeau. Şi-l invocau pe Alah? Mi-am dat mai apoi seama că sunt turci. Dar ce importanţă avea. Erau oameni.

(Va urma)