Recviem pentru Tănase (35)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Tufă avusese grijă să le spună tuturor să nu se atingă de mâncare în dimineaţa aceea, ca să poată gusta din toate bunătăţile ce-i aşteptau la masa de prânz.
Ei îl ascultaseră, dar uite că prânzul se tot amâna şi lor le vâjâia capul de foame.

Tufă îl suna continuu pe fostul prefect, însă fără nici un rezultat. În cele din urmă, să fi fost ora patru şi jumătate, dacă nu cumva cinci, Magiunescu a răspuns.
Abia se trezise din somn. Ce credeţi voi, a spus el, că acolo sus e uşor?
- Sunt mort de oboseală, dar vin. Într-un sfert de ceas sunt acolo.

Acesta era lucrul cel mai important, că venea. Domnul ministru răspunsese, în fine, la telefon şi spusese că vine.

Mişu Irod abia îşi mai stăpânea foamea. Preotul agricol regreta că se aşezase atât de aproape de bucate. Mai cu seamă pizdulicile îi făceau cu ochiul. Ca să nu se îmbete de mirosul lor, a dat pe gât câteva pahare de whisky. Mioara Florescu, uitând că e bine să faci ce zice, nu ce face popa, îi urmase exemplul şi se cam cherchelise. Râdea întruna, iar când nu râdea zicea: Ce rău îmi pare că n-a venit şi francezul.

- Clătite cu somon afumat, a?! Muşchi de vită în crustă de verdeaţă! boscorodea comandantul poliţiei în gând. Ce bună era acum o brânză cu ceapă, că d-astea văz că nu ne putem atinge până nu soseşte domnul deputat.

A sosit pe la ora şase domnul deputat. Dar nu se puteau repezi la mâncare, deşi le ghiorţăiau maţele de foame, fiindcă viitorul ministru avea chef de ţinut discursuri şi de ciochit pahare.

- Să fie într-un ceas bun şi la mai mare! a răspuns Aurelian Tufă în numele tuturor.
- Mai mare ce? Magiunescu se prefăcea că nu pricepe.
- Cum ce? izbucni din stânga Marcela Cărămidă. Şi nu ne duce pre noi în ispită. Preşedinte.
- Da, da, i se alătură Ziurel Colivă. Aveţi toate calităţile.
- Ei, nici chiar aşa, spuse, dar cam lipsit de convingere, viitorul ministru.
- Vi se termină numele în "escu"? încerca Ghionoaie să uite de foame. Vi se termină. Şi atunci...

Şi atunci începu totul.
Gigi Trandafir tocmai se gândea să-şi trimită mâna pe sub masă ca să şterpelească ceva de mâncare.
Zamfira zise că bărbatu-său, preotul, se ridicase să binecuvânteze bucatele. Îi ştia bine metehnele. Când exagera cu băutura, se cam...
Aurelian Tufă a zis că poate el. Dar dintr-un alt motiv decât cel la care se gândea nevastă-sa. A pândit un moment prielnic şi-a ieşit din salon. Îşi închipuia că era de la măgarul lui Petruş. Se plimbase în dimineaţa aceea prin livadă şi călcase din neatenţie în...
Dar tălpile pantofilor erau curate.

S-a scăpat Zamfira, a râs el scurt, înapoindu-se la masă.
- Nu cumva, tu? a încercat ea să-i atragă atenţia, dar el i-a spus, mai convingător ca oricând, că nu.

A fost rândul ei să se strecoare afară. Şi-a controlat încălţările. Şi-a pipăit burta. Şi-a dezbrăcat fusta. Nimic.
Mioara Cărămidă a zis că ea. S-a dus, tot aşa, afară, dar avea pantofii curaţi.

Mişu Irod a zis că el. S-a convins, după un drum la toaletă, că n-are niciun amestec.
Sandu Ghionoaie l-a urmat, sfârşind prin a crede că e vorba de Marcela.
Culmea, Marcela începuse să creadă că e vorba de el.

Gigi Trandafir şi-a cercetat mai întâi mâna, abia după asta pantofii. Nici un semn.
Ascuns în grupul sanitar, Ziurel Colivă s-a controlat până la piele. Nu venea de la el. S-a uitat cu coada ochiului la preot. Ştia că îi stă în obişnuinţă aşa ceva.
Preotul binecuvântase mâncarea şi-n timp ce-şi umplea farfuria s-a pomenit zicând: - Ptiu, drace! Te pomeneşti că tocmai eu!

Şi-a ridicat anteriul şi s-a uitat în jurul lui. Nu era ce credea.
Amoraş Subţirelu a zis că el. Sub pretextul că merge pe terasă la o ţigară, s-a uitat cu atenţie la tălpile pantofilor. Nu călcase în nimic.
Comandantul poliţiei a zis că el. S-a lămurit iute că era curat.
Şeful gărzii financiare a zis şi el că el. Taman era timpul să tragă un fum, aşa că... A venit vesel înapoi.

Pe Mioara Florescu o podidise ruşinea, închipuindu-şi că era de la ea. Prea-i umbla aerul brambura prin maţe.
Pe urmă s-au pomenit întrebându-l fiecare pe cel de alături:
- Tu simţi?
- Da.
- Dar tu?
- Şi eu.




Cum de se întâmpla una ca asta tocmai acum? Lui Tufă îi venea să intre în pământ de ruşine.
Trebuia să facă ceva, dar nu ştia ce. Până la urmă şi-a luat inima-n dinţi şi, apropiindu-se de Magiunescu, i-a şoptit la ureche:
- E aerul cam stătut aici. Aprobaţi să deschidem o fereastră?

Viitorul ministru a ridicat din umeri:
- Nu mi se pare. E foarte bine cum e.
- Ştiţi, a îndrăznit Tufă în continuare. A înflorit livada. Ziceam să deschidem o fereastră, ca să vină mirosul de flori de afară.
- Puteţi să le deschideţi pe toate, n-am nimic împotrivă.

Gigi Trandafir, deşi se afla destul de departe, auzise toată discuţia aceasta şi mâna lui deschisese deja prima fereastră.
Erau toate ferestrele deschise, dar situaţia nu se schimbase.
Mioara Florescu îşi pusese nişte raţă la cuptor cu sos de mandarine, dar n-a apucat să ducă furculiţa la gură. A ţâşnit de pe scaun în direcţia grupului sanitar, nimerind pe holul de la intrare, unde a început să otânjească.

Tufă zisese c-ar fi timpul să-i cheme pe ţigani, pe care îi consemnase într-o încăpere din curte, dar imediat ce-a ajuns în capul scărilor s-a pus pe vărsat.
Marcela Cărămidă a vărsat chiar la masă. Preotul agricol, în spatele gheridonului cu băuturi.
Mişu Irod se ţinea de mână cu şeful gărzii financiare şi horcăiau amândoi pe terasă.
Zamfira icnea sub faţa de masă.

Comandantul poliţiei şi Gigi Trandafir îşi vărsau maţele într-un colţ al încăperii.
Dacă nu era mort, Buńuel ar fi murit de invidie văzând ce se petrecea acolo, iar Fellini s-ar fi dezis pe loc de Satyricon, apucându-se de altă meserie. Emir Kusturiţa, destul de viu şi destul de aproape de locul cu pricina, ar fi venit val-vârtej să fi ştiut. Ce Pisica neagră? Ce Arizona dreams? Se turna acolo un film de un grotesc fără seamăn. Şi se turna direct din burţile actorilor. Noroc că acestea erau mai mult goale.

Tufă se uita îngrozit la platourile cu mâncare. Măcar din varza de Bruxelles cu glazură de ienupăr să fi apucat viitorul ministru să guste. Dar din câte îşi putea da seama, se cam alesese praful de tot.
Doru Magiunescu nu pricepea ce se întâmplă. Nu pricepea chiar deloc şi, nepricepând, văzând că n-are pe cine întreba, s-a urcat în picioare pe un scaun şi a strigat:
- Aţi căpiat cu toţii? Ce mama dracului v-a apucat?

Izbutind să-şi stăpânească icniturile, Sandu Ghionoaie a îngăimat:
- Mirosul! Nu simţiţi?
Viitorul ministru se uită la el buimac:
- Tu vorbeşti de miros? Las-o baltă. Nu simt nimic. Care miros?
- De, s-a auzit glasul Marcelei Cărămidă, semn că-ncepuse să-şi revină.
- De ce?
- Aia e, că nu înţelegem de ce.
- Nu asta. A ce miroase vă întrebam.
Atunci, din celălalt capăt al mesei, preotul agricol a rostit clar:
- A căcat, domnule ministru, a căcat. Doamne îndură-te şi iartă! Şi ne izbăveşte de cel rău!

Şi a tulit-o pe terasă. Ceilalţi au venit iute după el. Dar duhoarea îi urmase îndeaproape.

- Mie îmi miroase a primăvară, a spus viitorul ministru, arătându-le livada din faţă peste care cobora lent lumina apusului.
În aceeaşi seară, putoarea s-a răspândit în tot oraşul. Dar el, Magiunescu, n-o simţea. Livezile erau pline de flori, dar n-aveau nici o putere în faţa ei. Era ca şi cum nu înfloriseră. Sau înfloriseră degeaba.
(Va urma)