Recviem pentru Tănase (5)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia căr­ţi­lor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Era, să recunoaştem, cea mai bună cale de a scăpa de mirosul de fum de locomotivă, căci a vândut la iuţeală cele două benzinării unui investitor din oraş recomandat de prefect. Este aproape de prisos să mai spunem că pe investitorul respectiv îl chema Tufă.

Acesta a fost doar începutul. Au urmat subvenţiile de la stat. Pentru seminţe. Pentru motorină. Pentru utilaje agricole.

Ghionoaie a fost mereu pe fază, le-a prins întotdeauna pe toate.
Doamne, ce noroc pe el! Producţiile au fost pe măsură. Chiar şi în anii cei mai proşti, Ghionoaie a ieşit în câştig. Başca faptul că acum mirosea a grâu verde şi a pământ reavăn, păi să te tot fâţâi printre oameni.
- Lasă-l încolo de Bulgari, mai bine te-ai gândi la bulgari.
- Adică să mă extind?
- Da, ce te miri ca prostul?!
Prefectul se vindecase, după cum se vedea treaba, de bâzdâcul poeziei, vorbea ca un om normal acum.

- Aşa că nu mai da banii pe parfumuri, nu mai e cazul, i-a spus el mulţumit şi l-a scos afară din birou, că urma o şedinţă importantă.

Marcela Cărămidă s-a numărat şi ea printre cei cu baftă. Dar n-a lipsit mult să rateze, pentru că mâna prefectului nu i-a poposit pe creştet, ci s-a dus mai jos, de-a lungul gâtului, i-a pipăit umărul pentru a se opri, în cele din urmă, între sâni. (Bă, nu e bine să staţi cu mâna în sân, zicea el când mergea în control. Sigur, cu condiţia să ştii în sânul cui să stai.) Totul a fost din cauza întunericului, spre finalul unei sindrofii restrânse prilejuite de alegerea Marcelei în fruntea organizaţiei judeţene de femei. O reuniune de partid, cum s-ar zice.

Aşa a şi fost. Faptul c-a fost ales ca loc de desfăşurare garsoniera Marcelei s-a datorat sugestiei prefectului de a arăta respectul cuvenit sărbătoritei.

Imediat ce-au plecat ceilalţi, hop o pană de curent, dacă n-o fi stins careva la plecare din greşeală lumina, şi atunci, taman atunci, după reguli care scapă îndeobşte muritorilor de rând, aşa cum era cel puţin până în noaptea aceea Marcela Cărămidă, a hotărât să coboare asupra ei mâna care blagosloveşte. şi mâna a tot coborât, până când, până când...
- O să vezi ce om fac eu din tine, Marcelo!
Adică ea nu fusese om până atunci? Ei, fusese un pic. Atâta cât să poată termina Facultatea de Medicină Veterinară.

A mârâit presa niţel la început, că nu se poate ca în fruntea unui spital de oameni să fie numit director un doctor de câini şi de pisici. Şi de vaci, şi de boi, a încurajat-o prefectul la telefon pe proaspăta directoare. Adică de ceea ce sunt cei mai mulţi dintre oameni, aşa că...

Ambiţionat, şeful judeţului le-a arătat tuturor că el este dumnezeul lor. Ce zice să se facă, se face. Şi-a zis să se facă în săptămânile următoare alte câteva schimbări, aducând în scaunul celor înlocuiţi oameni care i-au lăsat cu gura căscată pe cei din presă. Şi nu numai pe ei. Câţiva, n-aveţi decât să ne credeţi pe cuvânt, au rămas pentru tot restul vieţii aşa.

La Direcţia Agricolă a fost adus un popă. O mişcare înţeleaptă, au admis chiar în lunile următoare cei care strâmbaseră din nas la început, deoarece a urmat o vară secetoasă, şi cum sistemul de irigaţii, în semn de protest faţă de moartea lui Ceauşescu, care-l construise, îşi luase imediat după revoluţie tălpăşiţa de pe câmp, mila lui Dumnezeu rămânea singura salvare. Iar mila se obţine prin rugăciune. Şi cine ştie să se roage mai bine ca un popă?

Mai erau desigur şi paparudele. Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. Perfect adevărat. În schema Direcţiei Agricole nu mai existau, din păcate, locuri libere pentru angajarea acestora. Anul acela, preotul a dus pe umerii lui tot greul, până la culesul viilor, când, dovadă că-i fu­seseră auzite rugăciunile, cerul s-a îmbunat şi-a slobozit către pământ prima ploaie.

La Cultură, Doru Magiunescu l-a numit în funcţia de director pe un fost coleg de facultate, inginer, ca şi el, de tractoare.

Mergeau strună treburile în judeţ.
Cu câteva mici excepţii. Chiar dacă erau în general cuminţi, redactorilor de la ziarul local, singurul care exista de altminteri, li se mai punea câteodată ţâfna şi deschideau pliscul. Dar îi potolea repede. Păi, din ce trăiau ei? Din publicitate. Fără un semn al lui, nici statul, nici privatizaţii nu scăpau un ban către presă. Redactorul-şef al ziarului îşi primea porţia de muştruluială şi promitea să nu se mai întâmple. Ştia că n-are de ales. A rebours? Pe dracu', rebours. Chiar şi oamenii cu vise mici, aşa cum era el, trebuiau să meargă înainte, iar colectivul de redacţie, pâş, pâş, după dumnealui. Adeseori, nu visele te trag în direcţia în care e convenabil să mergi, ci burta. Ca un făcut, nici unuia dintre cei din redacţie nu-i lipsea acest accesoriu.

Cât priveşte Steaua Sudului, ziarul finanţat de Tufă, abia apăruse pe piaţă. şi apăruse sub oblăduirea lui. Ca să se vadă că, zisese el, nu suntem chiar ultimul judeţ al ţării, că avem şi noi o piaţă media bogată. Mai exista un post de televiziune a cărui arie de acoperire nu trecea de Drăgăneşti de Vlaşca, iar în sud se oprea la poarta căsoiului lui Nelu Nae.

Câteodată, atunci când miliardarul îi dădea voie, pătrundea şi înăuntru. Se chinuiau câţiva flăcăi să pornească un post de radio. Tot cu banii lui Tufă.

Dar nu primiseră încă licenţa de la CNA. Ar fi trebuit să se ocupe el, Ma­giunescu, că nu se mişcă nimic p-aici dacă nu pun eu umărul, pentru radio era suficient să pună o vorbă, dar uitase sau pur şi simplu neglijase s-o facă.

Ehei, ferească Sfântul să te blagoslovească dumnezeul judeţului invers. Adică să-ţi dorească de rău, nu de bine. Şi se întâmpla, atunci când îi ieşeai din cuvânt, şi aşa.

O păţiseră, aşa cum am spus, şeful Gărzii Financiare şi şeful Poliţiei.
Se pregătea s-o păţească pro­cu­ro­rul-şef Pintilie. Şi de ce? Din cauza re­fu­zului prostesc de a-i speria cu întoc­mi­rea unor dosare penale pe câţiva dintre liderii opoziţiei. Nu-i ceruse să-i bage la puşcărie. Ci doar să-i plimbe ziua în amiaza mare pe la anchetă, ca să le apară poza la ziar, ei, şi-n astea locale, dar musai în cele naţionale, că prea s-au făcut ai dracului.
- Bine, nea. Atâta lucru te-am rugat şi eu, şi tu...

Pe urmă, după ce domnul ministru Minune i-a povestit la o vânătoare domnului procuror general despre de­rapajele morale ale procurorului-şef, căruia, la o cercetare mai atentă, i s-ar putea găsi şi nişte picanterii în conduită, a venit un inspector la faţa locului şi, în urma raportului întocmit de acesta, postul de procuror-şef al judeţului a rămas liber, spre bucuria adjunctului, Mişu Irod, care a preluat conducerea interimară a instituţiei.

Aşa că, nea Pintilie, te căcaşi în pălărie. Parcă ce te costa? Păi, bă, procurăraşule, noi avem treabă în ţara asta. Trebuie să construim democraţia şi să integrăm România în Europa. Nu ne împiedicăm de oameni pidosnici şi refractari ca tine. Sfinţească numele tău, vie împărăţia ta. Mucles!
Va urma