Recviem pentru Tănase

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de ro­man, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia căr­ţi­lor publicate de el până acum, „Recviem pentru Tănase" fiind un por­tret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Norocul lui Ghionoaie era că prin oraş trecea numai de patru ori pe zi trenul. Unul, dimineaţa, spre Roşiori de Vede. Altul, tot di­mi­nea­ţa, dar spre Zimnicea. Seara erau ace­leaşi, dar în sens invers.

Norocul lui şi mai mare consta în faptul că exista un miros care-l făcea să nu-i pese de cel cu care se întorcea de la lucru.

Citise şi el, deşi nu prea se omorâse cu cititul, conştient încă din clasele primare că e mai bine să se păstreze pentru viitor viu, că banii nu au miros. Şi se convinsese că într-adevăr n-au. Atunci când nu-i ai. Când îi ai, miros neică de-ţi mută orice privelişte din loc. Te uiţi adică la o zi de iarnă şi-n loc să vezi un manipulant de butelii înotând ca vai de el prin zloată, îţi apare în faţa ochilor o grădină cu flori prin care se plimbă în chip de vodă prin lobodă manipulantul de mai devreme.

Se plimbă el cu adevărat însă? Nţ. Numai că mirosul banilor îţi schimbă în cap peisajul. Te holbezi în oglindă puţin temător ca nu cumva să-ţi agreseze privirea imaginea vreunui amărăştean înfofolit într-o pufoaică ponosită care caaară toată ziulica butelii de aragaz cu spinarea, dar nu, ghemotocul de bancnote din buzunar te trezeşte la realitate şi vezi ceea ce se cade cu adevărat să vezi: chipul roşcovan al unui om care ştie să se preţuiască pe sine, aşezând între el şi ceilalţi bariera diferenţei de valoare, nu pe cea a dispreţului.

Şi mirosul banilor mai schimbă ceva. Dar asta n-ai cum s-o vezi tu, ci numai un ochi dinafară.

Tocmai de aceea, Ghionoaie n-a fost niciodată de acord cu ideea că banii i-au schimbat caracterul.

Magiunescu, deşi ocupat până peste cap cu politica, avusese totuşi timp să observe că se schimbase. Şi se bucurase. Pentru că era vorba de o schimbare în bine. Ghionoaie inspira tot mai multă încredere, expresie întărită şi de zvonul că revoluţia îl prin­sese cu aproape două milioane de lei la saltea, zvon confirmat de altminteri de el însuşi într-o discuţie pe care au purtat-o pe treptele primăriei înainte de alegeri.

După ce s-a instalat în scaunul de primar, au mai avut câteva discuţii.  

- Politica, i-a spus Magiunescu fostului său coleg de clasă, presupune să ştii să manipulezi oamenii. Şi cine ştie lucrul acesta mai bine decât un ma­nipulant?  

- He, he, domnu' primar, faceţi garagaţă de mine, eu am fost manipulant de butelii, nu de oameni.  

- Ai fost? Nu mai eşti?  

- Nu, ca tot românul, am devenit întreprinzător.  

- Şi ce-ai întreprins, Sandule?  

- Păi, deocamdată două benzinării.  

- Ete, ai rămas în branşă, cum s-ar zice.  

- Am.  

- Îmi dau seama, acum, cu embargoul ăsta la sârbi, bravo, îmi place, eşti băiat orientat. Să nu-mi spui că sunt pe raza oraşului.  

- Ce?  

- Benzinăriile.  

- Nu, sunt în afară.  

- Aşa mai merge.  

- Mă miram să nu ştiu. Ptii, dar ce dracului pute aşa?  

- Nu vă place Bulgari?  

- Da ce, cu Bulgari te dai?  

- Cu.  

- Hm! Mie îmi miroase a fum de locomotivă.  

- Zău? La atâţia ani de când m-am lăsat?  

- Cum te-ai lăsat? Mirosul de benzină e rudă bună cu mirosul de butelie.  

Înscăunat în funcţia de prefect, Magiunescu l-a convins pe Ghionoaie să schimbe „obiectul" de activitate. N-a fost foarte greu, pentru că fostului manipulant i se năzărise, după ultima lor discuţie, că, într-adevăr, nu-i dis­pă­ruse chiar de tot mirosul de gară veche din piele.

Zdrobitoare au fost însă argumentele domnului prefect.  

- Noi suntem amândoi băieţi de la ţară, Sandule. Tu nu vezi? Părinţii ne-au îmbătrânit şi ni se părăginesc câmpurile. Trebuie să facem ceva.  

- Eu?  

- Tu şi eu. Noi. Adu-ţi aminte.  

- Ce?  

- Când alergai cu tălpile goale prin trifoiul abia înflorit. Sau nu alergai?  

- Oi fi alergat, nu mai ştiu.

- Dar grâul? După ce se termina treieratul, nu şedeai pe marginea şanţului şi numărai căruţele ce se întorceau de la arie încărcate cu saci? Pe urmă, o auzeai pe maică-ta zicând c-a frământat pâine din făina cea nouă şi scotea din cuptor o pită fierbinte, n-aveai răbdare să aştepţi să se ră­cească, te repezeai să muşti din ea băşicându-te la limbă. Dar nu te opreai. Cu toate că te ustura limba, continuai să înfuleci cu poftă.

- Adevărat. Chiar aşa se întâmpla.

- Ei, bine, tocmai aici e şpilul, Sandule. Nu putem să lăsăm pâinea să moară. Este ca şi cum ne-ar muri amintirile. E chiar mai rău, dacă ne moare pâinea, ne moare viitorul.

Ghionoaie era năucit de felul în care vorbea Magiunescu. Cine nu-l cunoştea, putea crede că are în faţa ochilor un om cu suflet de poet.

Dar cine nu-l cunoştea pe prefectul judeţului!

Toţi ştiau că între el şi poezie e o distanţă ca de la pământ la cer. Lui Ma­giunescu nu-i plăceau metaforele, ceea ce era în folosul bunului mers al treburilor din judeţ. Cu vorbe frumoase şi expresii întortocheate ar fi însemnat să bată pasul pe loc sau s-o scalde, lucruri potrivnice firii sale de om al deciziilor rapide.

El nu prea obişnuia să şadă pe gânduri. De cele mai multe ori chiar nu şedea. Acţiona imediat. Cerea fără ocolişuri ceea ce avea de cerut. Tu faci aia, tu ailaltă.

Intra direct în subiect. Nu avea timp de introduceri sau de politeţuri. Era ferm şi precis. Nu admitea comentarii şi, mai ales, întârzieri. Din partea subalternilor, se înţelege. Iar dacă el era mai marele judeţului, cine din judeţ nu-i era subaltern?

Nelu Nae, de exemplu. Pe de o parte, pentru că el nu prea era din judeţ. Nelu Nae trăia jumătate de săptămână la Bucureşti, iar jumătatea cealaltă la Zimnicea, unde ridicase un căsoi cât toate zilele pe malul Dunării, împărţind fâşia cu poliţia de frontieră. Pe de altă parte, avându-şi reşedinţa de bază în capitală şi afaceri cam prin toată ţara, ba chiar şi prin Europa, acesta era, şi pe bună dreptate, un grangur naţional, nu unul local precum Aurelian Tufă şi alţii ca el.

Asta nu înseamnă că Doru Ma­giunescu n-a încercat să-l pună la res­pect. Vom vedea cu ce rezultate, dar la momentul potrivit, nu acum.

Ce-l apucase totuşi de-i vorbea aşa lui Ghionoaie? Pentru fostul manipulant de butelii era prima şedinţă de cenaclu literar la care participa şi, pentru a ieşi cu sufletul nevătămat din această surprinzătoare şi, totodată, năucitoare întâlnire cu poezia, a îngăimat scurt:  

- Spuneţi-mi ce am de făcut şi o să fac.  

- Ei, vezi, că ai înţeles până la urmă!

Şi Magiunescu i-a spus, de data asta în limbajul sec al prozei, ce are de făcut.

Se spărseseră, cum bine se ştie, ceapeurile şi pământurile se întorseseră înapoi la ţărani. Dar se întorseseră fără acte, ceea ce îi cam făcea să fiarbă pe oameni. Prefectul tot amânase semnarea titlurilor de proprietate, şi acestea se adunaseră într-un vraf mare pe biroul său. În urma discuţiei cu Ghionoaie, a înţeles c-a sosit în fine momentul să le semneze. Şi le-a semnat, după care, prin mijlocirea câtorva primari cărora Magiunescu le zicea aproape tandru oamenii mei, şi ceilalţi erau oamenii lui, dar într-o mai mică măsură decât aceştia, Sandu Ghionoaie s-a pus pe cumpărat pământ, dorinţa sa de a intra în rândul latifundiarilor întâlnindu-se la fix cu dorinţa proaspeţilor deţinători de titlu de a-şi vinde o parte din pogoane.

 (Va urma)