Recviem pentru Tănase (9)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Magiunescu voise să-l încerce pe Andreiaş. Îi plăcuse de la bun început numele de Oscar. Aşa îl chema şi pe câinele lui.
Cuţu, cuţu, trofeul pentru cel mai bun film străin se acordă...
Deşi, spre deosebire de americani, aici nu era vorba de filme, ci de oameni, s-a acordat, cum o să vedeţi mai încolo, şi un astfel de trofeu.
Între cei atinşi protector de mâna prefectului erau câţiva cărora prefectul însuşi le ceruse să ţină lucrul acesta la secret.
Ba chiar să nege cu tărie c-ar exista vreo legătură între ei.

Faptul că le mergea bine, şi le cam mergea, li se datora în exclusivitate lor. Adevărat că există în toate mâna lui Dumnezeu, dar de băgat, trebuie să ştii să-ţi bagi singur în traistă.
Unul dintre aceştia era Mână Lungă. Îl chema, după acte, Gigi Trandafir, dar nu-i spunea nimeni aşa. Vom vedea, la timpul potrivit, de ce.

Tiniţa Ambrozie se bucura şi ea de binecuvântarea secretă a prefectului.
Marcela Cărămidă nu aflase încă. Dar şi când o să afle...
Lui Aurelian Tufă îi pria începutul de primăvară. Dar nu din cauza luminii molatice a soarelui. Şi nici a mugurilor ce se pregăteau să plesnească.
Venise Petruş cu măgarul înhămat la cotigă. Îşi vedeau amândoi de treabă în livadă.
Petruş intra, cum s-ar zice, la vehicule cu tracţiune animală, ceea ce nu prea se mai cădea să umble pe străzile unui oraş european. Măcar să fi fost cal.

- Cine?
- Cum cine? Măgarul. Şi nu te mai uita aşa ca boul, catârule.

Petruş nu se sinchisea. Vorbele celorlalţi îi treceau pe lângă urechi. Nici nu era greu, urechile acestuia fiind mult mai mici decât ale măgarului. Şi chiar decât ale catârului.
În ceea ce-l priveşte pe primul, cu toate că de la el pleca totul, trata cu şi mai mare nepăsare decât stăpânul mustrările celor ce nu-i suportau prezenţa în oraş.

Dar Petruş avea mare nevoie de el. Iar mulţi dintre oamenii înstăriţi ai oraşului aveau mare nevoie de Petruş, acesta fiind cel mai priceput îngrijitor de livezi din zonă, şi ei îşi construiseră case în spatele cărora exista, dacă nu o livadă, măcar un pâlc de pomi fructiferi.
Se spunea despre Petruş că stă de vorbă cu pomii. Aurelian Tufă era unul dintre cei care îl văzuseră făcând acest lucru.
De asta şi erau livezile de care se îngrijea Petruş atât de roditoare. Le făcea el ceva în plus faţă de ceilalţi care, deşi lucrau după carte, nu înţelegeau de ce nu pot să-l depăşească niciodată.

Dac-ar fi admis că Petruş vorbea într-adevăr cu pomii, dar nu aşa la grămadă, ci cu fiecare în parte, ar fi înţeles poate. Şi-ar fi început să-i bântuie dorinţa de a vorbi şi ei. Dar cum? Fiindcă nu le-ar fi folosit la nimic limba lor.
Petruş vorbea într-o altă limbă, una pe care o pricepeau copacii. Mai mult ca sigur că vorbeau şi aceştia. Dacă v-aţi închipui câte îi pot trece prin minte unui cais! Sau ce ştie despre lumea noastră un tufan!
Petruş avea toate motivele să-i fie uneori ruşine că e om, fiindcă îi era, şi-i spunea asta şi măgarului, dar nu în limba pomilor, şi nici pe măgăreşte, căci limba aceasta n-o ştia, ci vorbindu-i, chiar dacă ruşinat, pe limba lui maternă de om.

Iată de ce măgarul se mândrea cu stăpânul său. Dar el, neştiind nici o altă limbă, îşi mărturisea pe limba măgărească mândria. Tocmai asta făcea în timp ce Aurelian Tufă îi privea de deasupra, dar fără să priceapă o iotă din ceea ce spunea cu destulă claritate măgarul.
Mintea omului de afaceri era în continuare răvăşită de vestea primită.
Oare Sandu Ghionoaie aflase?

Tufă nu ştia totuşi ce minister urmează să primească Magiunescu. Uitase să întrebe. Dar nu mai conta. Important era că un om din judeţul lor, care dăduse ţării doar cântăreţi de muzică populară şi scriitori, intra acum în guvern. Iar acest om era domnul deputat Magiunescu, fapt care îl făcea pe Tufă să se simtă şi el puţin ministru şi să se uite la Petruş şi la măgarul lui cu simpatie.
El, care nu era niciodată atent la anotimpuri, observase, iată, c-a venit primăvara. Şi se bucura ca prostul de ea.

- Doamne, a murmurat fostul vânzător de îngheţată, nederanjat de felul zgomotos în care măgarul îşi mărturisea din mijlocul livezii mândria, facă-se voia Ta.

Căruia dintre cei doi Dumnezei i se adresase, nu ştim. Şi n-o să aflăm poate niciodată.
Era prea bătrân ca să mai fie copil şi prea copil ca să fie bătrân. Îl chema Ionete. Luptase în războiul din Afganistan, dar vehiculul cu care patrula a călcat într-o zi pe o mină şi, împreună cu alţi patru camarazi, Ionete a văzut cum este să te privească moartea drept în faţă. Pe el l-a privit doar cu un ochi, căci a scăpat. S-a trezit pe patul unui spital, amintindu-şi, din tot ceea ce se întâmplase, doar de faptul că zbura fără aripi între cer şi pământ. Ştiind că zborul acela n-o să dureze prea mult, că, neavând aripi, o să cadă în scurt timp, fără să ştie unde o să cadă, dacă pe pământ sau în cer, gândul acesta îl neliniştea. Mai târziu, când s-a întremat, dar nu îndeajuns ca să rămână mai departe pe front, s-a pomenit întrebându-se dacă nu era mai bine să cadă invers. Adică în cer.

Scos la pensie din armată, Ionete a părăsit Bucureştiul, mutându-se în urbea unde rămăsese goală casa socrilor săi. Aceasta era chiar peste drum de fosta unitate militară.
Pe vremuri, când nici nu visa să se integreze în Europa, oraşul avea grădină de vară, cinematograf, şcoală de meserii, puşcărie şi cazarmă. Acum dispăruseră toate acestea.
Venise NATO şi îi măturase pe soldaţii din curtea fostei cazărmi. Văzându-se singure, fără ameninţarea bocancilor soldăţeşti care tropăiau fără oprire prin curte, ierburile au luat în stăpânire aleile şi-au crescut chiar şi pe clădiri. Peste tot, bălării verzi în locul bălăriilor kaki, cum comenta, încercând să facă pe deşteptul, un localnic.

Ionete văzuse de peste drum altceva, un loc taman bun pentru a-şi pune în practică ideea care-i încolţise în minte înainte de a pleca din Bucureşti.
Ea avea legătură cu întrebarea ce-i dădea aproape tot timpul târcoale: Era bine că nu căzuse în cer, ci înapoi pe pământ?
Dar ce ştia el despre cer, ca să-i placă acolo? Nimic. Sau aproape nimic. Adică tot ceea ce ştiu oamenii despre cer. Şi atunci?
Dorinţa lui izvora mai degrabă din ceea ce ştia despre pământ.
Crezuse că ştie totul, dar, ajuns în Afganistan, şi-a dat seama că nu ştie nimic. Acolo a aflat o groază de lucruri despre lumea în care trăia.
Văzuse sânge şi oameni morţi şi acasă, dar sângele şi oamenii morţi de acolo, poate unde curgea cu nemiluita pe întinderea unor nisipuri pustii, sângele, iar morţii erau cel mai adesea copii, l-au făcut să-şi dorească să caute o altă lume. Dar unde?

În timpul scurt al acelui zbor fără aripi nu-l duruse nimic. Se eliberase în cele câteva clipe cât a durat zborul de orice apăsare. Nici măcar greutatea propriilor gânduri n-o mai simţise. Plutirea aceea scurtă între viaţă şi moarte îl dezlegase pentru câteva clipe de materie. I-ar fi plăcut să rămână pentru tot restul vieţii acolo în aer, pentru ca mai apoi gândul acesta să devină stăruitor.

E, oricât ar părea de complicat, simplu să renunţi la lumea în care trăieşti. Cei mai mulţi o fac folosindu-se de ştreang. Unii se aruncă de la etaj. (Ce neghiobie, să-ţi iei zborul spre cer izbindu-te cu violenţă de pământ!). Alţii apasă pe trăgaciul revolverului. Şoricioaica, roţile trenului, cuţitul sunt gata să sară oricând în ajutorul celor care...

(Va urma)