x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cartea vietii

0
13 Feb 2006 - 00:00
Cartea vietii


A INVINS TIMPUL
George Sbarcea sau Claude Romano, asa cum era cunoscut compozitorul celebrei "Sanie cu zurgalai", a facut din viata lui Gica Petrescu file de poveste.

Prietenul maestrului a scris cartea "Ca doar n-o sa traiesc cat lumea" la persoana intai, facandu-i pe cititori sa creada ca insusi Gica Petrescu le vorbeste. Il lasam pe nea Gica sa ne povesteasca, prin scriitura lui George Sbarcea, cate ceva din viata si cantecele lui.

PARINTII. "Am vazut lumina zilei la 2 aprilie 1915, in zodia Berbecului si in ciripitul de pasari ce desfata diminetile de primavara bucuresteana. La numarul 190 de pe Calea Victoriei, intr-o cladire cu trei etaje, locuiau sotii Petrescu; el functionar la Posta, cu studii superioare, urmate la Geneva, ea o iscusita gospodina si pianista, petrecandu-si o buna parte din anii tineretii la Paris.

De la tata am mostenit oroarea de tot ce e difuz, amorf si grandoman, de la mama am deprins din prima copilarie limba lui Montaigne si Descartes. La coborarea noptii, cu valurile ei cele mai usoare - prin care se deslusea silueta caselor de peste drum si zarea ce se scufunda pe nesimtite intr-un intuneric violet - mama ma vrajea cu basme si povesti in limba franceza.

Pastrez pana azi, in jungla amintirilor, murmurul vocii mamei, a carei blandete napadea totul in jur. La pian canta piese scurte, melodioase, mereu seducatoare, mereu emotionante, cu o uimitoare precizie a detaliilor, ceea ce am inteles abia mai tarziu: avea parca ascuns in fiecare deget cate un mic mester, zece mesteri mici.

Cum faceau minunea? Erau impreuna, si asta le dadea aripi pentru zborul pe clape. Cand unul din degete obosea, ii lua locul urmatorul, apoi vecinul, si tot asa, incat era o vesnica miscare in degetele acelea, ca intr-un stup. Separat, fiecare deget al ei era stingher, neputincios, ca impreuna sa infiripe minunea.

Mama prefera ritmurile mozartiene, stravezii, diafane, dantelate, piesele melodioase si insinuante: fiecare din ele parea un gand, o meditatie, un simplu si cuceritor monolog.

Mic, dolofan, cufundat intr-un fotoliu de catifea, ma scaldam in sunetele limpezi si transparente ale pianului, in mirosul salcamilor navalind pe fereastra deschisa pana tarziu, cand luna urca incet peste acoperisul cladirilor din jur, proiectand pe dusumea o pata argintie: in cercul ei luminos fremata frunzisul de la fereastra. Cand muzica amutea, ascultam glasurile acelea tainice de care e plina tacerea. Urzeam in gand povesti cu zane cantand din lira, cum vazusem cateva intr-una din cartile bibliotecii parintilor. Cu aceste carti pline de poze imi amageam uratul in serile lungi de iarna, bantuite de viscole si vedenii.

In pofida atractiei mele pentru muzica, in primii ani de scoala am fost ispitit mai degraba de jucariile mecanice, de la ceasurile cu cuc si gramofoanele cu palnie, la moda dupa primul razboi mondial, in casele oamenilor cu oarecare stare. Arcul gramofonului era manipulat de o manivela, pe care tot invartind-o si rasucind-o am izbutit sa-i vin de hac, asa cum s-a intamplat de altfel si cu multe din suruburile carora ma trudeam sa le aflu rostul. Incat, intr-o buna zi, vrand sa asculte un disc cu romante cantate de Alfred Pagoni, tata si-a dat seama ca gramofonul fusese paralizat de neastamparul meu iscoditor al tainelor mecanicii. Am fost pedepsit cum se cuvine, desi curiozitatea mea din anii copilariei pentru arcuri, suruburi, ghiventuri si alte mecanisme mi-a folosit mai tarziu la repararea - de asta data ireprosabila - - a aparatelor electrice din propria gospodarie.

Sunt franturi de viata pe care le inghite clipa, ca mai tarziu sa rasara in toata stralucirea lor, pline de semnificatia ce ne-a scapat multa vreme. Ele bat si traiesc nevazute, ca niste inimi, la fel ca melodiile cantate de mama la pian, cu precizie in fiecare sunet, in linistea vaporoasa a serilor de vara. A serilor de vara bucuresteana, cand vant nu adie, numai orasul respira neauzit, iar in vazduhul scaparand de stele rasuna usor fluierul lui Pan."

PRIMA DESPARTIRE. "La varsta de 16 ani, cand ma mai amageam ca durerea, suferinta, moartea sunt simple nascociri, iar noi suntem eterni, asemeni norilor ce plutesc peste oras, am pierdut-o pe mama. S-a stins discret, fara un vaiet, fara un suspin, asa cum traise, intr-o zi mohorata, cu vantul sufland tare dinspre Dunare, la ceasul cand stelele palesc si ziua se ingana cu noaptea, iar obloanele se ridica cu vuiet de pe dughenele negustorilor.

Se sfarsisera voiajurile noastre seara de seara in tara basmelor, cu opriri fermecatoare, cu pilotari dulci si halte prelungite. Ele mi se par azi niste imagini cinematografice luate cu incetinitorul, care m-au petrecut pe un drum lung cu metaforele lor."

CALIT LA PUCIOASA. "Primul adevarat contract de diseur la un mare restaurant l-am obtinut de la patronul gradinii de vara-restaurant «Princiar» de pe Soseaua Kiseleff. Canta acolo vestitul naist Fanica Luca, care ma auzise nu prea stiu unde si ma luase, ca incercare, pentru o stagiune de vara la un restaurant din Pucioasa, proprietatea fratilor Benu, o carciumioara pe cat de pricajita ca aspect, tot pe atat de frecventata de publicul ce venea la tratament balnear. (...) Nu mi-a daunat defel acest scurt stagiu de incepator, fiindca la Pucioasa am invatat sa citesc pe fata publicului de pe la mese reactia ce-o iscau romantele interpretate de mine. Daca la inceput imi inchipuiam ca numai romantele vechi, cele pe versurile unor poeti consacrati, pot misca ascultatorii, mi-am dat seama curand ca nici melodiile de data mai recenta ale compozitorilor la moda, ca Fernic, Andreescu, Dendrino, Vasilescu, nu-si gresesc efectul.

Cumparam un teanc de partituri de la librariile bucurestene si le descifram melodia la chitara. Celor care imi placeau le memoram versurile cu mare usurinta.

La data angajarii mele de catre patronul reastaurantului «Princiar» din Bucuresti stapaneam un repertoriu de trei sau patru duzini de cantece, romante, tangouri. Cantam dupa-amiaza de la cinci pana seara la noua, acompaniat de orchestra condusa de tanarul compozitor Aurel Giroveanu.

Debutul meu de «gurist» - cum li se spunea acum mai bine de o jumatate de veac cantaretilor de local - prilejuit de colaborarea cu formatia instrumentala de la restaurantul «Princiar"», mi-a fost de doua ori folositor: intai de toate m-a invatat sa-mi stapanesc tracul, de care acolo am scapat odata pentru totdeauna; in al doilea rand, m-a familiarizat cu clientela restaurantelor si a gradinilor de vara bucurestene, cu gusturile si cu preferintele ei muzicale, cu felul de a reactiona la ceea ce ii place sau de a refuza ceea ce nu-l misca."

VIATA CA O RIMA. "La trei sferturi de veac de viata, am constiinta faptelor ireversibile. Ca muzica a fost pentru mine si un mijloc de existenta, este adevarat, dar ea a fost mai mult decat atat. In Bucuresti, acest oras al amintirilor pentru multi, am cautat sa ma conving inainte de toate pe mine insumi cat este de accesibil drumul claritatii si al sinceritatii, ca nu numai publicul trecut de o anumita varsta pretuieste romanta si cantecul de lume, ci si tineretul care iubeste din instinct tot ce e frumos si sincer.

Sunt culturi in care poetul, artistul, cantaretul sunt nestematele societatii. Spre asta tinde un succes, de peste doua secole, si cultura noastra. Un poet spunea candva ca versul cere rima, deoarece rima incheie ideea, fara s-o epuizeze. Rima continua sa vibreze mult timp, cheama alta rima, alta idee sau imagine, sugerand in felul acesta o perpetua curgere. Ei bine, aceasta curgere, aceasta continuitate in simtire si emotie de natura artistica a slujit-o romanta noastra, cantecul de lume, ca eu - cu inzestrarile date de generoasa natura - sa fiu, cum spunea poetul: «carul tuturor, luntrea tuturor, hambarul tuturor, ca mie nimic sa nu-mi ramana». Nu, nu chiar nimic o data ce - iata - imi ramane amintirea unei vieti cheltuite in slujba cantecului, a muzicii noastre pentru toti."

"... Am cumparat un mic Ford de patru cilindri. Era una dintre acele masinute caraghioase, cu care ne familiarizasera filmele comicilor Stan si Bran: caroseria distantata de sol, rotile cu o multime de spite subtiri (...) Dupa achitarea taxelor fiscale, m-am instalat la volan fara nici un carnet de conducere si, cat ai bate din palme, baietii din orchestra s-au trezit cu mine la Sinaia" - Gica Petrescu

"Desi a dat catava vreme tarcoale «Carabusului», cantaretul Gica Petrescu a renuntat in cele din urma la perspectivele unui angajament. Motivele sunt de ordin pecuniar, intre cei 50.000 lei pe care putea sa-i primeasca la «Carabus» si gajul de 100.000 lei lunar oferit de un restaurant din Capitala, Gica Petrescu n-a stat pe ganduri. A ales... mititeii!" - Presa vremii, 1 august 1940

URCA PE SCENA DOAR CU BANII LA CHIMIR
"De un mare ajutor in evocarea tuturor acestor amanunte mi-au fost registrele tinute la zi de bietul meu parinte. Cu toata varsta sa inaintata, le-a completat cu grija, cu migala chiar, strangand note muzicale, afise, programe de sala, pagini intregi din ziarele in care se publicau cronici despre activitatea noastra. Ba citesc intr-o taietura din ziarul de teatru «Stie tot, spune tot» ca din intregul ansamblu al raposatului Teatru Comic singur fericitul Gica Petrescu si-a incasat gajul la zi. Asta - adauga ziarul - , deoarece, fiind mai practic decat colegii sai, refuza seara de seara sa apara pe scena inainte de a-si fi simtit banii la chimir! Restul trupei a ramas neplatita, H. Nicolaide avand o pretentie care se ridica la 150.000 de lei. Mi-am dat din nou seama ca tata, Dumitru Petrescu, imi dadea numai sfaturi bune, ca el avusese si de asta data dreptate (...).

In faza de pregatire a spectacolului «Femei, femei» a fost angajat cunoscutul actor comic Iordanescu-Bruno, caruia i s-a oferit un gaj lunar de 150.000 de lei. Pe vremea aceea, inflatia era in toi, incat si biletele de teatru se scumpisera simtitor. Cu toate acestea, nu-mi aduc aminte ca sala sa fi ramas vreodata goala, nici macar la spectacolele de luni seara - cea mai slaba ca afluenta de public. Imi amintesc, in schimb, si insemnarile facute de tata cu atata scrupulozitate imi starnesc memoria, ca intr-o astfel de luni seara reteta a fost, intr-o sala cu nu mai multe de 1.000 de locuri, de 308.240 de lei, ca duminica, 31 octombrie 1943, spectacolul de matineu si seara sa aduca un beneficiu de 758.300 de lei! Era un record pe care nici un alt teatru bucurestean sau din tara nu l-a atins in anii razboiului."

"Dupa Maria Tanase, un nou trubadur al... mititeilor, Gica Petrescu, a rupt inima targului, urcand scandurile scenei. Excelent cantaret si simpatic actor, noua rubedenie a «Gioconditelor» domnului Ion Vasilescu, in ciuda aspectului sau oaches (care ar putea da multora de gandit) se face remarcat in «Giocondita», cantand «J’ai besoin d’aimer» cu o dictiune suta la suta pariziana" - Scria "Cortina" despre Monsieur Gica

RECLAMA LA PASTA SCHMOL

"Nu-mi dau seama in ce masura popularitatea e un criteriu al valorii unui artist, oricum eu ma bucuram de o nesperata popularitate (...) Un agent al firmei "Schmol" mi-a cerut incuviintarea, contra unui onorariu, fireste, sa lanseze o reclama cu textul «Gica Petrescu isi lustruieste pantofii numai cu pasta Schmol!». Un cronicar teatral scria ca am «chipul unui palavragiu inteligent si cult, a carui suprema lege sunt rezerva delicata a omului civilizat, bunul gust si eleganta»".

CU MODESTA DACIE CREDINCIOASA PRIN OLANDA

"Tatal meu, caruia ii datorez tot ceea ce sunt, desi era doar un contabil cu preocupari legate strict de profesiunea sa, mi-a spus nu o data: «Mai Gica, daca n-ai bani, nu te duci sa mananci in oras, ci iei masa acasa, ca-i mai ieftin!».

Avea dreptate bunul meu parinte, care nu mai contenea cu povetele sale intelepte, atata doar ca eu am fost cuprins inca din adolescenta de un ciudat neastampar, de dorinta de a cunoaste si alte meleaguri (...) Dintre numeroasele voiajuri pe care le-am intreprins, in modesta «Dacie» credincioasa, tin minte cu o placere deosebita calatoria in Olanda - Tara Lalelelor, cum e supranumita, si pe buna dreptate! - , ca in special sa-mi amintesc de minunatul Amsterdam.

Fusesem invitat staruitor de o familie de olandezi din orasul Daarle, oameni fermecati de muzica romaneasca, de romanta noastra, asa cum le-o cantasem la Bucuresti, doua sau trei seri la rand, acompaniat de formatia lui Ion Budisteanu. Ceea ce am retinut inainte de toate din Amsterdam au fost flasnetarii cu flasnetele lor de marimea unor duble sifoniere, plimbate pe roti, ca niste carucioare, prin tot orasul."

CRITICAT IN EPIGRAME

"Mi-am impus o severa disciplina de viata, am invatat sa-mi ingrijesc si sa-mi menajez vocea - atata cata aveam - , nu mi-am pierdut noptile ca atatia dintre cantaretii de teatru si de local din anii razboiului. Am fost luat nu o data in tarbaca de amici, colegi cronicari, care nu-mi iertau - se pare - disciplina ce mi-o impusesem. A si aparut intr-o gazeta de seara epigrama ce mi-era adresata, sunand astfel: «Ce glas duios,/ Ce note scoti din beregata!/ Si totusi, una-ti sta in gat: / Nota de plata!»."
Citeşte mai multe despre:   intr-o,   gica,   petrescu,   gică petrescu,   seară,   editie de colectie

Serviciul de email marketing furnizat de