Destramarea Romaniei Mari

In voia sortii

In vara anului 1940, Romania Mare s-a destramat.

Din 26 iunie si pana in 7 septembrie, in mai putin de trei luni, tara a pierdut o treime din teritoriu. Basarabia, Bucovina de Nord, Nord-Vestul Transilvaniei si Cadrilaterul au fost cedate vecinilor, fara ca la granite sa se fi tras vreun foc de arma. In memoria colectiva a romanilor, ca reactie politica la momentul destramarii Romaniei Mari, s-a pastrat lesinul ministrului de Externe, Mihail Manoilescu, la instiintarea ultimatumului de cedare a Transilvaniei. Prezentarea detaliului in manualele scolare de istorie voia sa redea surpriza si neputinta conducatorilor resemnati - pentru a cata oara? - in "rascrucea marilor furtuni". Asa sa fi fost, oare?

Ne place sa spunem si sa credem (desigur, in discutia altor teme istorice) ca, in timpurile acelea, in Romania existau institutiile unui stat european modern. Printre altele, tara avea misiuni diplomatice, servicii speciale, armata… Daca functionau acestea, conform menirii lor, de ce sa fi paralizat elita Capitalei in uluirea ultimatumurilor primite?

Un "amanunt" expediat de istoria evenimentiala este drama provocata celor abandonati in teritoriile cedate. Din satele intrate in componenta Uniunii Sovietice sau a Ungariei horthyste, in majoritatea cazurilor autoritatile romanesti s-au retras peste noapte, fara sa instiinteze schimbarile petrecute. Nici nu primisera din Bucuresti vreo dispozitie de acest fel.

In vara lui 1940, mai mult de sapte milioane de romani au fost lasati in voia sortii.

Nemeritat de-amara!