x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Doi pentru elita spaţială

0
Autor: Vasile Surcel 11 Mai 2011 - 18:26
Doi pentru elita spaţială Arhiva personală Dumitru Prunariu/ Rusul Iuri ­Romanenko (dreapta) şi românul Dumitru Dediu au fost "echipajul de rezervă". Pentru Romanenko asta nu a ­însemnat mare lucru, pentru că el a mai zburat în spaţiu. Pentru Dediu (stânga), "locul doi" a însemnat sfârşitul carierei de cosmonaut


Trierea specialiştilor care aveau să parti­ci­pe la programul spa­ţial "Intercosmos" a fost deosebit de du­ră, cu bareme ex­trem de se­vere. La în­ceput au fost 150 de candidaţi. Dintre ei, doar doi au fost aleşi să plece la pregătire în URSS. Iar până la urmă, unul singur a ajuns în cosmos.

Încă din primii ani ai erei spa­-ţia­le, începând chiar cu Iuri Ga­garin, cei preferaţi pentru a fi trimişi în spaţiul cosmic au fost, fără excepţie, piloţii de avioane su­per­sonice. Motivul este de la sine în­ţeles: aleşi dintre cei mai buni zbu­ră­tori, doar aceşti aviatori de elită erau deja antrenaţi în condiţii cu totul speciale care-i ajutau să su­porte, fără pro­bleme, supra­sarcinile specifice mari­lor viteze.

La noi procedurile de se­lec­tare a candidaţilor la gloria cosmică au demarat în primăvara anului 1977. Prunariu îşi aminteşte că, iniţial, au fost chemaţi în jur de 150 de oameni, piloţi de supersonice şi ingineri de aviaţie. Printre aceştia a fost şi el, plus alţi 16 dintre colegii săi de la Băcău.

Ajunşi la Bucureşti, toţi au intrat în "ma­laxoarele" puse în mişcare de spe­cialiştii de la Centrul Medical al Aviaţiei. Zile şi săptămâni la rând, toţi parametrii fiziologici le-au fost atent monitorizaţi. Probele fizice la care au fost supuşi ar fi putut, la fel de bine, să pună la încercare calităţile fizice ale unor sportivi de înaltă performanţă. Dar un corp antrenat la cei mai înalţi parametri este doar jumătate din ceea ce este un cosmonaut.

Cealaltă jumătate este psihicul, mintea care trebuie să fie rapidă şi să fie capabilă să ofere soluţii în situaţiile de criză. Dar şi extrem puternică şi echilibrată pentru a rezista unor solicitări deo­se­bit de complexe. Aici, candidaţii in­trau în aria de competenţă a psihologului.

O figură impenetrabilă, o pri­vire tăioasă ascunsă în spatele unor ochelari fumurii, voce calmă, egală, fără nici un fel de inflexiuni retorice. Candidaţii care veneau acolo direct de la manşa supersonicelor îl cunoşteau foarte bine: colonel dr Valeriu Ceauşu, somitate a psihologiei aeronautice. Toţi piloţii trecuseră prin faţa lui, de la examenele de admitere în Şcoala de Aviaţie până la examenele anuale de licenţă. El a fost cel care s-a ocupat de testarea şi pregătirea psihică a candidaţilor, de la faza de început a selecţiei, până la experimentele psihologice pe care Prunariu le-a efec­tuat în spaţiul cosmic.

Chiar şi acum, după atâta amar de vreme, Prunariu îşi aminteşte acea perioadă, de parcă ar fi fost ieri: "Ne-au întors pe toate feţele. Baremele medicale pe care trebuia să le atingem erau mai dure decât normele draconice impuse piloţilor de supersonice. Ca un făcut, eu mă dusesem acolo puţin răcit. Ce mai, noi toţi cei 17 plecaţi de la Bacău am fost respinşi. Am fost oarecum dezamăgit. Surpriza a venit peste câteva luni, când eu şi alţi patru colegi am fost chemaţi înapoi, la Centrul Medical al Aviaţiei, pentru reluarea şi completarea testelor. Specialiştii constataseră că presupusele afecţiuni nu erau reale, ele fiind înregistrate de aparate în urma unei conexiuni de factori medicali. Nu erau expresia unei afecţiuni propriu-zise".

Până la urmă, la sfârşitul "fazei" româneşti a selecţiei, dintre candidaţii porniţi pe drumul spre stele au rămas doar şapte. Apoi, doi dintre aceştia au renunţat, din cauza unor motive strict personale, iar alţi doi au fost eliminaţi în ultimele etape de verificare. La sfârşitul testelor naţionale au mai rămas doar trei candidaţi. Ei, cei rămaşi "în finală", au fost detaşaţi la regimentul de aviaţie militară din Bacău, unde au fost supuşi la un program de pregătire pluridisciplinar.

Stagii de pregătire
În lunile care au urmat, "finaliştii" au avut de trecut atât prin stagii de pregătire teoretică, efectuate la Academia Militară din Bucureşti. În plus, ei au trebuit să facă 12 ore de zbor pe avioane MIG 15. Ştiindu-se că aleşii îşi vor petrece următorii ani de viaţă în URSS, candidaţii au avut parte şi de cursuri intensive de limba rusă. Iar la toate acestea s-a adăugat multă, extrem de multă pregătire fizică. Prunariu aminteşte că "Ofiţerul care fusese detaşat să se ocupe de pregătirea noastră fizică, primise ordin de la superiori ca în două luni să facă din noi, toţi trei, nişte adevăraţi sportivi de performanţă."

În februarie 1978 era clar: "finala" avea să se joace între maio­rul inginer Mitică Dediu, inginerul ­Cris­tian Guran şi inginerul Dumitru-Dorin Prunariu. Toţi trei au foat eva­luaţi de specialiştii sovietici ai Institutul de Cercetări Biomedicale din Domeniul Aviaţiei şi Cosmonauticii.

La aceste teste Cristian Guran a fost eliminat din echipă datorită unor ­sensibilităţi ale aparatului vestibular, care nu fu­seseră identificate aici acasă. Este vorba despre organul minuscul, dar extrem de important, din urechea internă care asigură echilibrul şi ­orientarea în spaţiu. O deficienţă minoră care aici în condiţii de gravitaţie normală ar fi trecut neobservată. Ulterior, el a urmat un antre­nament special şi a rămas ofiţer în cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare. În luna martie el şi Prinariu fuseseră încadraţi ca ofiţeri cu gradul de locotenent major.

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială

Citeşte mai multe despre:   editie de colectie - romania in odiseea spatiala

Serviciul de email marketing furnizat de