Furiosul Davila

Spitalul Militar era instalat pe Strada Stirbei Voda, in local propriu construit intre anii 1857 si 1858, sub domnia caimacamului Alexandru Ghica.

In mansardele spitalului se aflau si dormitoarele Scolii de Medicina din Bucuresti, cea care va pregati numeroase generatii de medici militari. Unul dintre instructorii militari ai elevilor era sublocotenentul Apostolescu, care probabil fusese detasat de la regiment din motive de sanatate precara a sistemului nervos. Pe atunci boala de care suferea el, paralizie generala progresiva, era necunoscuta si nici cauzele nu i se stiau.

INCIDENTUL. S-a intamplat odata sa izbucneasca un incendiu in mansarda spitalului, in urma caruia Carol Davila, ca director general al Serviciului Sanitar al Armatei, a dat ordin (si s-a afisat pe ziduri) sa nu se fumeze in cuprinsul spitalului si cu deosebire in mansarde, care erau construite din lemn. La putin timp dupa incendiu, Davila intamplator a facut o inspectie neasteptata si pe coridorul mansardei l-a intalnit pe sublocotenentul Apostolescu fumand. Davila, cum era exigent si violent, i-a smuls tigara si l-a frecat cu ea pe obraz.

Incidentul despre cum a fost insultat un ofiter a ajuns la cunostinta ministrului de Razboi, generalul I. Emanoil Florescu. Ofiterul a fost chemat la minister si i s-a dat ordin sa-l provoace pe Davila la duel.

PISTOLUL A FOST ALES. Dupa intocmirea formalitatilor, dupa codul duelului, persoanele implicate s-au deplasat la Baneasa. Martorii i-au asezat pe combatanti la 20 de pasi unul de celalalt, iar pistolul a fost arma preferata. Davila, fiind provocat, a tras primul foc in aer; ofiterul a ochit, a tras, dar glontul nu a lovit. Davila trage din nou in aer; ofiterul a ochit, dar fara efect. Dupa cel de-al doilea esec, Apostolescu cade in genunchi, incepe sa planga, implorandu-l pe Davila sa-l ierte. Din nefericire, sarmanul ofiter a murit peste putin timp, in ospiciul Marcuta, de teribila boala: paralizie generala progresiva de natura sifilitica.

"Cuvantul duel provine din contopirea a doua cuvinte latine (duo - doi, bellum - razboi, lupta) si desemneaza lupta purtata - dupa norme bine stabilite - de doi adversari, in scopul savarsirii unui act de dreptate sau repararii onoarei lezate" - profesor Ionel Zanescu

NU PREA S-A POTRIVIT ROMANILOR

Infruntarile intre doi luptatori, din Antichitate si pana pe la mijlocul veacului al XV-lea, nu intrunesc caracteristicile duelului, ele fiind considerate simple lupte sau episoade de razboi. De asemenea, nici duelurile judiciare, caracteristice Evului Mediu, nu au elementele care sa le ofere ceea ce numim astazi duelul onoarei. Temei pentru o provocare putea fi orice vorba aruncata in vant sau o privire indrazneata. Asistenta se marginea la cativa prieteni, asa-zisi martori sau secunzi. La poporul roman, duelul nu a fost o manifestare caracteristica a tendintelor revansarde, spre deosebire de popoare din apusul Europei sau chiar alte zone ale lumii. Sunt cunoscute in epoca insa cateva dueluri celebre in care sunt implicati oameni politici, ofiteri, uneori chiar persoane cu caracter aventurier.