Inchinare, noroc si vocatie

In aceasta seara, la Casa Capsa se va striga catalogul promotiei de teatru din anul 1956. George Constantin nu va raspunde…

A plecat dintre noi. Era dorit si pe scena de Sus… Regretatul George Constantin ramane insa viu. Glasul imprimat pe banda de magnetofon, pelicula cinematografica si martorii interpretarilor sale memorabile nu ne dau voie sa il uitam. Fiul sau si al Iuliei, Mihai, duce numele Constantin mai departe. Tot in domeniul actoriei.

George Constantin a simtit pentru prima data farmecul pe care scena il poate exercita asupra spectatorilor la varsta de 10 ani. Spectacolul pe care l-a vazut la "Munca si Lumina", teatrul de pe Uranus, se numea "Volupe". Intr-unul din interviurile pe care le-a acordat, actorul spunea referitor la aceasta piesa ca "a fost fantastic si tulburator". Pe scena traia o lume diferita de cea din cartierul sau. Oameni cu haine stralucitoare traiau omeneste si totusi altfel decat traiau ai sai de acasa sau prietenii de joaca. Totul era nemaivazut de colorat.

MAGIA. Nu a revenit curand la teatru, dar chemarea staruitoare, insinuanta, nu l-a parasit o clipa. Era insa obligat sa se gandeasca la meserie. A fost calauzit spre domeniul tehnicii. S-a straduit sa se adapteze, sa deprinda mestesugul. Intr-o zi nu a mai putut rezista ispitei. A alergat iar spre scena din Uranus. O data… Si inca o data… A vazut "Nevasta pantofarului". Un decor galben cum nu mai vazuse. Oamenii erau si mai luminosi decat in "Volupe", si mai vii in miscari, in gesturi… Pe drumul intoarcerii de la teatru a simtit ca lumea de pe scena din deal se lipea mult mai mult de el decat cea din atelierul tehnic… Si ca n-ar fi cinstit, n-ar fi corect sa mai ramana intr-o munca pentru care nu avea vocatie. Credea in vocatie: "Fiecare om este facut pentru un anumit lucru, pentru o anumita munca…". Insa nu este suficient. "Iti mai trebuie si sansa…" Asa cum credea in vocatie, credea si in sansa. Sansa lui George Constantin a fost profesoara de limba romana. Aceasta l-a indrumat spre teatrul de amatori, un teatru de amatori foarte serios. Contactul cu acest teatru l-a ajutat sa dezlege "enigma" din el. "In dezlegarea acestei «enigme» nu te poate ajuta nimeni din afara… Doar tu… Eram acum sigur ca vocatia mea nu putea fi decat scena." Tot aceasta profesoara l-a impins sa se prezinte la Conservator. In 1951. A recitat o poezie, "Albatrosul", de Gorki. A fost respins. Amabil, presedintele comisiei, poetul Marcel Breslasu, l-a intrebat: "Dumneata nu stii sa reciti si ceva mai vesel?". La care George, vexat, a replicat: "Bine, dar eu sunt actor de drama!". Breslasu a zambit, si-a scos pipa si l-a… picat! Printre membrii comisiei se mai aflau: Aura Buzescu, N. Baltateanu, Gh. Storin, Ion Fintesteanu, Mihai Popescu…

Alaturi de Flavia Buref in "Procesul alb"

INCA O DATA. Nu s-a descurajat. A dat din nou concurs, la sectia "Cinematografie", unde a reusit din prima. Numai ca patima sa a ramas teatrul. Peste un an a infruntat din nou privirile "uriasilor" din comisia sectiei "Teatru". De data asta s-a prezentat cu poezia "Cetatea Neamtului", de Cosbuc. "Uriasii" l-au acceptat. Pesemne a spus-o bine.

A ales teatrul, drumul vocatiei si al pasiunii. Intre timp fusese descoperit ca nu isi satisfacuse serviciul militar. Toata fericirea sa se spulberase. O cunoscuta actrita l-a salvat, insa cu conditia sa fie "varsat" la Teatrul Armatei. A gasit acolo o echipa formata din Velimir Maximilian, Costache Ramadan, George Vraca, Aurel Athanasescu, Nineta Gusti… S-a ajutat singur "furand" de la ei. La slefuirea sa au mai lucrat si regizorii care l-au distribuit: Ion Sahighian, Sanda Manu, Pintilie, Ciulei. Pe scena Armatei a debutat cu un rolisor in "Mama si copiii ei", de Afinoghenov. A urmat un rol in toata regula. Higgins din "Pygmalion". A invatat doua lucruri atunci: "Primul - ce inseamna sa faci o mare creatie dintr-o aparitie oarecare. Vorbesc de jocul subtilei, rafinatei Lili Popovici in rolul «doamna Pearce». Al doilea - cum se lucreaza cu un rol. Cum ajungi sa intri intr-un personaj si in viata lui. Intai am incercat sa-l dibui pe acest «Higgins». Sa dibui eventualele asemanari cu mine. Asemanari n-am prea descoperit. Am pornit atunci la depistarea esentialelor deosebiri. «Nepotrivirile»". Tot cercetandu-l pe Higgins, tot analizandu-l in comparatie cu el, a avut revelatia propriei sale persoane. S-a descoperit pe sine. Dupa ce a stabilit cu precizie cine e Higgins, cine e el, Higgins a inceput sa-l insoteasca tot timpul si pretutindeni. Pe strada, acasa. Dezvaluindu-i in continuare din tainele sale. Abia dupa aceasta perioada a inceput sa caute mijloacele prin care ar putea renunta la caracteristicile sale pentru a le lua pe cele ale personajului, "adica sa-mi pierd propria personalitate, sa-mi pierd gesturile obisnuite, felul de a tine capul, de a pasi, de a surade… Si pe fondul acestei depersonalizari sa-mi inoculez personalitatea celuilalt. Sa am alte atitudini, alte gesturi, alt zambet. Poate alt glas. Si toate aceste «mijloace de expresie» sa nu ramana exterioare. Sa nu fie doua garnituri, detalii ornamentale. Dimpotriva, ele sa izbucneasca organic, firesc, din noua personalitate, traind-o, demascand-o. Cand am inteles taina asta, acest «secret profesional», a fost cumplit", marturisea actorul.

In "Ultima ora", cu Victorita Dobre

TIMIDUL. De ce credeti ca i-a fost cumplit? "Sa-ti fac o marturisire: sunt un mare timid." Era un timid si un vesnic inspaimantat. Ii era teama pentru fiecare viata pe care trebuia sa o traiasca pe scena. I se parea ca raspunde de ea. Si ca sa ajunga sa isi infranga timiditatea, sa faca acest mare act de curaj de a se prezenta intr-o haina stransa si sa fi avut si "aplomb", s-a chinuit, a muncit enorm. Uneori poate mai mult decat trebuia. In orice caz, mult mai mult decat se putea crede. Actorul spunea ca, pentru rolul "Matache" din piesa "In noaptea asta nu doarme nimeni" a lui Florian Potra, s-a chinuit enorm ca sa-l construiasca, mai intai pe dinauntru, apoi pe dinafara. "Creatie" este doar atunci cand artistul reuseste sa fie una, minte si corp, cu personajul. George credea ca sunt destul de rare personajele cu adevarat "manusa": "Cu un asemenea personaj te intalnesti o data. Si atunci, asemanarile sunt totale. Asa incat, de la aceasta «intalnire» inainte, El sau Ea - actorul sau actrita - ii va purta intreaga viata numele". Rolul care l-a consumat cel mai tare a fost Falstaff, din "Henric al IV-lea" de Shakespeare. Acest personaj cu zeci de fete, cu hazul lui robust, cu viata lui plina de culoare violenta, de nebunie si poezie era cat pe ce sa il coste viata. Despre doctorul din comedia "Floarea de cactus", actorul spunea ca l-a interpretat, deoarece a simtit nevoia sa intre intr-un asemenea personaj. Sa fie implicat intr-o serie de intamplari amuzante. Sa incruciseze cu partenerii replici de spirit. Varietatea de tipuri, de genuri, de stiluri este indispensabila in viata unui comedian. Il fereste de cantonare.

"Sa-mi pierd propria personalitate, sa-mi pierd gesturile obisnuite, felul de a tine capul, de a pasi, de a surade… Si pe fondul acestei depersonalizari sa-mi inoculez personalitatea celuilalt. Sa am alte atitudini, alte gesturi, alt zambet. Poate alt glas" - George Constantin, actor

"Am invatat ce inseamna sa faci o mare creatie dintr-o aparitie oarecare. Vorbesc de jocul subtilei, rafinatei Lili Popovici in rolul «doamna Pearce». Al doilea - cum se lucreaza cu un rol. Cum ajungi sa intri intr-un personaj si in viata lui" - George Constantin, actor

COMEDIE, EGAL MUNCA Actorului George Constantin nu ii placea sa dea interviuri, pentru ca le considera inutile. Pierdere de vreme. Nimic bun nu credea ca iese din ele. Insa pentru ca in "Gong ’86" i s-a cerut sa vorbeasca despre comedie nu a putut tacea: "Asta e comedia… Sa muncesti sa te zbati, sa te consumi, si sa iasa asa, ca si cum n-ai pregati-o de fel… Sa iasa ca si cum ai trai o intamplare a omului de pe strada." Aceste trairi spunea ca se potrivesc si pentru spectacolul de drama sau tragedie, "dar este mult mai necesar in comedie". "MARII ACTORI DE COMEDIE VOR SA JOACE DRAMA" George Constantin sfatuia publicul sa nu mai ii imparta pe comedieni in doua categorii. "Un comedian perfect va juca si teatru dramatic, si teatru comic, afara de cazul in care patima pentru un gen sau altul, placerea pe care o simti jucand una sau alta, plus cateva date native, inclinatiile cu care ai venit pe lume te fac sa te «specializezi». Vezi marii, «absolutii» comici, de la noi si de aiurea. In trecut si azi. Dar afla ca, in fundul sufletului, fiecare mare actor de comedie ar vrea sa joace drama… Ca sa nu-ti vorbesc despre comedienii dramatici - cum a fost artistul George Vraca - , care toti tanjesc dupa comedie. (…) Ma vei intreba de ce dorinta de a face altceva si nu numai ceea ce faci, in mod obisnuit, foarte bine. E in firea omului. E o lege a progresului. Si, pe urma, visul spre altceva, tendinta catre un un lucru nou sunt chiar mai frumoase decat atingerea obiectivului. Iar dragostea speciala a tuturor actorilor pentru comedie mai are si alte temeiuri. Comedia, rasul te leaga direct si imediat de masa spectatorilor." SATISFACTIILE ACTORILOR Actorul continua discursul despre comedie: "Vorbeste simplu, fatis si e inteleasa de un numar infinit mai mare de oameni. Deci, din capul locului, un comic are mai multi spectatori decat un tragedian. El devine repede un artist popular. Si daca omul e om… are slabiciuni… Cu atat mai mult un om al scenei, excesiv de sensibil… Cat de placute sunt, cata satisfactie iti dau aplauzele la scena deschisa, mult, mult mai frecvente in comedie decat in drama sau in tragedie! Cat de mult te stimuleaza si te fortifica hohotele de ras ale celor din sala!".

Documentare: "Gong ’88. Almanahul revistei Teatrul".