Kitsch si toape

Mitocanul si toapa formeaza perechea ideala. Si totusi sunt atat de diferiti...

Toapa nu e mitocan! Si nici mitocanul nu e toapa. E om serios. Trebuie respectat ca atare. Andrei Plesu face teoria acestei perechi autohtone intr-un eseu intitulat chiar "Despre mitocanul care nu e totuna cu toapa", publicat in volumul "Comedii la portile Orientului". El defineste foarte bine cele doua tipologii, facand analiza comparativa: "Confundam mitocanul cu toapa. Toapa e o categorie formala. Tine mai curand de infatisare, ambalaj. Toapa «isi spune topi», adica abuzeaza de ornamentica, si topaie, adica se misca strident si discontinuu, calcand conventiile nu din nonconformism, ci din proasta crestere."

GUSTURI PROASTE. Deci toapa este inestetica. E kitschoasa si opulenta. E o expresie degenerata a dandysmului. Degenerata rau. Pentru ca tata Floarea e foarte departe de Des Essaintes. Doamna Florentina, fosta tata Floarea, nascuta in mahalaua orasului, a carei maicuta batrana a cosit pana la batranate fanul din batatura, se vrea dama ca cele de la curtea regala de altadata. Sau ca vedetele de la Hollywood. Si incearca din rasputeri sa arate ca in filme si reviste mondene. Exerseaza acasa, in fata oglinzii, pune in practica mai intai in cercuri restranse. Uneori citeste cu interes manuale de comportament, cand renunta la romane ieftine, la moda, sau la reviste mondene. Nu poate rata excursiile de multe ore la Mall si petrecerile. Mai ales cele publice, la care vine presa. Daca are suficienti bani, pentru ca multe toape pursange nu-si permit luxul de a defila printre vedete. Sau de a deveni vedete.

Toapa trebuie sa se afiseze. Trebuie s-o vada lumea. In maretia ei! Traieste prin ochii celorlalti. Asta se intampla, intr-un fel sau altul, de cand s-au "inventat" arivistii... Si nu numai. Intr-o forma estetica autentica, un dandy facea acelasi lucru la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dar era nobil rebel, decazut de bunavoie...

Si sotul ei, stimabilul domn Marin, fostul nea’ Marin, scolit la Moscova pe vremea lu’ Ceasca, s-a orientat bine dupa revolutie si si-a tras "bemveu". Copiii lor si-au luat deja un Hummer si doua decapotabile din banii de pe buticul familiei. Acum sunt respectabili oameni de afaceri. Si se imbraca de la Armani si Dior.

MAI E O SANSA! "Toapa e carenta la nivelul bunului gust si al educatiei. Nu stie sa se poarte si nu stie ca nu stie sa se poarte", mai spune Andrei Plesu in acelasi eseu. Ii gaseste toapei si o posibilitate de reabilitare: "La limita insa, toapa poate fi «diminuata», «salvata» printr-o pedagogie asidua si rabdatoare. Eliza Doolittle poate deveni Mrs. Higgs". Ii gaseste chiar o anumita "dragalasenie" care o poate face tolerabila: "Exista o candoare a toapei, o anumita naturalete a prezentei ei, care amuza mai mult decat irita". Cel mult, se poate spune ca toapa isi pune amprenta pe tot ceea ce atinge, daca ii apartine: familie, copii si educatia lor, interiorul apartamentului sau aspectul general al casei - daca are suficienti bani sa fie toapa pana la capat si sa-si decoreze dupa bunul plac si prostul gust casa pe pamant care e la moda.

Definitia pe care Andrei Plesu o da mitocanului este mult mai dura. "Mitocanul e altceva: un tip uman elaborat, coerent si stabil. Toapa nu e decat un fel de-a fi. Mitocanul e expresia unei Weltanschauung, a unei ideologii care aspira adeseori la demnitatea sistematica a filozofiei. In felul lui, mitocanul e un ganditor: are, ma-ntelegeti, filozofia dumisale, «are o teorie» despre orice imprejurare; cultiva sentinta, cumpara (si citeste) culegeri de maxime si e detinator de carti (lucru pe care il proclama cu mandrie, specificand, de regula, numarul lor)." S-ar putea calcula oare daca romanii au mai multe toape decat mitocanii? Poate ar fi interesanta o analiza a familiilor mixte... Mitocanul descris cu mult realism de Andrei Plesu este modelul tatalui roman universal, intalnit in fata blocului sau la carciuma din sat: "Mitocanul e om serios. El are convingeri, principii, certitudini. Ii place sa peroreze, sa-si impartaseasca din intelepciunea spre care l-a condus «scoala vietii». E prin definitie, adult: nu-l poti pacali, n-ai ce sa-l inveti, nu mai are iluzii copilaresti". (Andrei Plesu, "Despre mitocanul care nu e totuna cu toapa", in capitolul "In lume nu-s mai multe Romanii", din volumul "Comedii la portile Orientului", "Colectia Rasul Lumii", Editura Humanitas, Bucuresti 2005).

SCURT ISTORIC. Toapa europeana s-a nascut pe la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dupa decaderea nobilimii apusene. Boierimea romana a fost in mare masura precursoare a toapei de mai tarziu. Tradatori, avari, exploatatori, adesea inumani, boierii romani au fost primele noastre toape notorii. Secolul al XIX-lea i-a mai umanizat. S-au scolit in Franta si Germania si s-au intors in tara mai inestetici, mai infumurati, dar cu ceva urme de civilizatie apuseana, care i-a mai cizelat. Macar pe copiii lor.

Cateva familii de boieri romani au avut totusi autenticitate si un sistem sanatos de valori. Cantacuzinii, Musatinii, Bibescu, Stirbei sau Brancoveanu sunt familii celebre de vechi boieri romani care au avut o contributie semnificativa la viata culturala si in relatiile cu celelalte tari.

"Fenomenul kitschului nu poate fi inteles pe deplin, daca se neglijeaza rolul consumatorului de arta contrafacuta. Acest lucru ne obliga sa aducem in discutie problema complicata a ceea ce s-a numit «omul-kitsch»" - Matei Calinescu

"Din anumite motive analizabile in termeni istorici, sociologici si culturali, omul-kitsch vrea sa-si umple timpul liber cu maximum de emotie (derivata inclusiv din «cultura inalta») in schimbul unui efort minim. Idealul sau este distractia fara efort." - Matei Calinescu

INESTETIC

Hermann Broch descrie kitschul ca "raul din sistemul de valori al artei". Acest rau iese la iveala in trasatura fundamentala a kitschului: minciuna. In "Structura prostului gust", Umberto Eco vorbeste despre "minciuna estetica", echivalenta a kitschului. Matei Calinescu reia aceste teorii in descrierea omului-kitsch "in termeni atat estetici, cat si etici": "O asemenea abordare combinata (oricare ar fi dificultatile ei teoretice) este aproape inevitabila, deoarece atitudinile estetice ale omului-kitsch - ca si cele ale artistului-kitsch - presupun o incapacitate morala fundamentala". Hermann Broch face o remarca de substanta: "Sistemul kitschului cere adeptilor sa lucreze frumos, pe cand sistemul artei presupune indemnul moral: Lucreaza bine!"

OMUL-KITSCH SE BUCURA DE FRUMOS "Omul-kitsch este acela care are tendinta de a recepta drept kitsch chiar si operele sau situatiile nonkitsch; este acela care, fara sa vrea, transforma in parodie perceptia estetica. In rol de turist, de exemplu, omul-kitsch va «kitschiza» nu numai monumentele culturale, dar si peisajele, in special privelistile grandioase - de exemplu Marele Canion - carora li se face reclama ca minuni sau bizarerii ale naturii. Ceea ce il caracterizeaza pe omul-kitsch este ideea neavenit hedonista despre tot ce este artistic sau frumos." (Matei Calinescu, "Cinci fete ale modernitatii", Editura Univers 1995) DE LA DECADENTISM LA KITSCH POSTMODERN Toapa moderna si contemporana pleaca de la curentele decadente ale Europei. Manierismul si barocul au bulversat mai intai vestul Europei, apoi s-au extins si au decazut pana la postmodernism si corespondentul sau social-economic, postindustrialismul. De cate ori a fost abandonata linia dreapta a clasicului in favoarea ornamentelor serpuitoare, s-a mai facut un pas spre kitsch. Romantismul a deschis poarta mare si permisiva a decadentismului "fin de siecle". A inceput ca o forma de protest a tinerilor nobili satui de canon. S-au nascut personaje precum Des Essaintes, din romanul manifest al lui Huysmans, "In raspar", care ducea o viata de desfrau estetic, osciland discontinuu intre extreme. Petreceri desfranate si izolare intr-un castel intunecos unde dorea sa-si vada doar parfumurile si broasca testoasa impodobita cu pietre pretioase, cheltuind toata averea familiei. In literatura romana, decadentismul s-a manifestat foarte tarziu, singurul reprezentant deplin fiind Mateiu Caragiale, in special cu micutul roman "Remember". Dupa decadentism au urmat alte curente de protest. Tot ce a insemnat avangarda. Cele mai puternice au fost suprarealismul, dadaismul, dupa care postmodernismul actual a insemnat doar desfiintarea definitiva a limitelor. Asa s-a nascut arta kitsch. EGALITATE INTRE VALORI In paralel s-a dezvoltat lumea kitsch, printr-o progresiva pierdere si confuzie a valorilor. Permisivitatea crescanda si tendintele de egalizare din viata sociala, politica si economica au desfiintat limitele intre clasele sociale, varste, sex, etnie etc. Atractia irezistibila a prosperitatii i-a facut pe oameni sa-si doreasca stralucirea vechilor nobili. Pe care incearca sa-i copieze in fel si chip. Dar reusesc sa o faca doar fragmentar. Din franturile de trasaturi fizice, materiale, de educatie si de caracter puse cap la cap in omul contemporan a rezultat omul kitsch.