Piersicul din poveste

Intr-o vreme, daca voiai sa-l vezi pe Piersic, veneai la National. Dar acum? Acum, de vrei sa-l afli, hai cu mine sa te-ntalnesti cu el pe scena Teatrului cel Mare! Usa de la intrarea actorilor sare din loc. Paznicul o agata cu mana in ultimul moment. Geamul zangane amenintator. Florin Piersic da navala pe hol. "’Traiti, maistre!", il saluta omul. "Inca, Marinica!", vine raspunsul sugubat, aruncat peste umar. "Da’ cred c-o sa ma spanzure Pompi imediat!", si-si da jos pardesiul in fuga. "Finti a venit?", mai apuca sa strige. "De-o ora!", ii striga in urma portarul. Apoi, pasii se pierd pe scari, spre Sala Mare. Pentru cateva clipe insa, se aud din ce in ce mai tare, ca si cum cel care-a plecat a facut deodata stanga-mprejur si se-ntoarce la tine... Ciudate ecouri in Teatrul National...

Emotii de toamna (sau orice alt anotimp). "Hai, cocos, ca-ntreaba mesteru’ de-o juma’ de ora de tine!", striga din capul holului regizorul tehnic. S-a postat de minute bune in coltul coridorului dinspre cabine si se joaca nervos cu cheile in buzunar. "Pompi, nu ma omori, ca stii ca te iubesc!", isi exerseaza Florin din fuga farmecul personal. Azi nu tine! "Lasa gluma si baga gaz, c-a intrat lumea-n sala de-o mie de ani", aude de pe hol glasul aspru. "Vezi ca i-am zis lu’ Beligan c-ai avut o problema-n familie!", adauga totusi. "Stiam eu de ce te iubesc!", raspunde Florin scotand capul pe usa, pe jumatate echipat in costumul de spectacol. Prin parul blond, lumina de neon pare mai blanda. "Sunt gata-ntr-o clipa!"

Al treilea gong. "Incepem in cinci minute. Actorii, va rog, la scena!", se aude in difuzor. Din partea cealalta a culiselor, regizorul Alexandru Finti face semne disperate. Calm-calm, pare sa spuna regizorul tehnic din arlechinul de vizavi in momentul in care o umbra subtire se lungeste pe scandura scenei. "A venit?" "De mult, dom’ director", raspunde regizorul. "Pai, si unde e?" "Dincolo, asteapta intrarea." Usa grea de metal se deschide fara zgomot si prin spatele sefului masinist o silueta se strecoara pe nesimtite in culise. "Nu-ncepem?", intreaba Beligan. "Sa se-aseze lumea, dom’ director." "S-au asezat de mult", raspunde cautand prin crapatura arlechinului in sala. "Da?", face ca uimit regizorul. "Imi cer scuze, n-am observat", adauga, iar silueta care se strecurase mai devreme ii face semn c-a ajuns la locul stabilit. Un schimb complice de zambete. Apoi, ca un gest de dojana, regizorul tehnic bate al treilea gong.

Astazi... Imi asum cu placere memoria afectiva a celor care mi-au spus povestile din care s-au nascut cele de mai sus, oamenilor din culise, regizori tehnici, masinisti, sufleori, sunetisti si electricieni. N-au impartit cu el luminile scenei si nici aplauzele. Doar povestea. Caci, pana la urma, din orice ramane doar povestea. Si ciudatele ecouri din Teatrul National...