Seniorii azi. 50 de ani de noblete

Cu ei am crescut. Ei ne-au invatat dragostea pentru teatru, pentru film. Acum a venit vremea sa le multumim.

Cu ei am crescut. Ei ne-au invatat dragostea pentru teatru, pentru film. Acum a venit vremea sa le multumim.

Anul 1956. Inceput de vara. 1956, ca un vin bun ce l-ai sorbit toata viata din cupa Thaliei. Patetic? Sau 1956, anul revolutiei de la Budapesta... Si se spune ca atunci cand armele suna, muzele trebuie sa taca. Dar multe se spun si putine sunt adevarate... Aproape incheiata in 1952, reformei invatamantului inceputa cu cativa ani inainte ii mai ramasesera in program doar institutiile cu profil artistic. Primul care avea sa-i cada victima era Institutul de Cinematografie, cu sediul undeva pe Stefan cel Mare.

"Cu toate lucrurile facute in pripa si cu nepasarea caracteristica sistemului acela, totusi contopirea Cinematografiei cu Institutul de Teatru a fost pana la urma o decizie nimerita. Dupa parerea mea se dublau inutil si in cazul Cinematografiei existau multe neconcordante cu Teatrul in privinta programei si sistemului de predare a acelorasi materii. In plus, clasele nu erau nici foarte bine sustinute din punct de vedere al calitatii profesorilor", sustine insa doamna profesor Silvia Cucu, ea insasi "victima" a acestor schimbari. "N-as spune chiar victima", tine sa ma corecteze. "In fond, la Institutul din Timisoara, pana sa se desfiinteze, am predat doar doi ani. Apoi alti doi la Cluj, iar cand si aceasta institutie s-a contopit cu Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti am venit si eu cu bucurie. Si nu pentru alti doi ani, ci pentru urmatorii 45 pana la pensie", adauga domnia sa.

SE CERN VALORILE. Promotia de Aur... E firesc pana la urma. In fond, veniti din toate colturile tarii, aici, la clasa Aurei Buzescu sau a profesorului Baltateanu, s-au adunat cei mai buni dintre cei buni. E doar o teorie...

"Valorile s-au cernut intr-adevar", ma asigura doamna Silvia Cucu. "Pentru ca o data cu contopirea tuturor institutelor de teatru din tara, au urmat alte examene pentru ocuparea locurilor la Bucuresti. E absolut firesc ca dintre cei buni intrati la actorie, spre exemplu, chiar cei mai buni sa ramana. Unii s-au intors la teatrele din orasele lor, altii, dupa un stagiu obligatoriu in provincie, au revenit in Bucuresti."

SI CATE MAI SUNT DE FACUT... Se spune ca stii c-ai imbatranit atunci cand amintirile devin mai numeroase decat planurile! Poate. Dar, atunci, acesti oameni chiar n-au invatat sa-mbatraneasca! Si, pana la urma, cum sa afli asta atunci cand exista mereu o alta premiera care asteapta dincolo de paginile textului pe care regizorul tehnic ti le da la prima lectura. Exista si amintiri, o viata de om. Dar, Doamne, cate mai sunt de facut! Hai sa le facem! Hai sa-i jucam cea mai mare festa Batranei Doamne! Il are pe Amza... Avea poate chef sa rada... Si-l mai are si pe Toma, si pe Birlic. Ii ajunge! Hai sa facem cate mai avem de facut!

Si se mai spune un lucru. Ca fiecare imbatraneste dupa cum merita! Poate verbul este prea dur. Sau poate de vina e substantivul. Dar stiti ceva? Data viitoare cand mergeti la teatru ganditi-va la asta. Si-o sa vedeti cat de multe merita cei cu care parintii nostri si-au trait tineretea, pe scandura unui teatru ori pe ecran, cei cu care eu insumi am crescut si cei cu care sper ca si copiii mei sa deschida ochii intr-o zi. Pentru ca ei merita! Sa mai ramana! Dar oare noi inca ii mai meritam pe ei...?

Acum, dupa 50 de ani de la acea ultima zi a studentiei lor, celor care nu mai sunt si celor care mai sunt inca, tuturor, respectuoasa plecaciune.

"Ce pot sa spun mai mult despre cei cu care de-a lungul anilor am lucrat decat ca sunt niste mari actori! I-am cunoscut de la prima lor urcare pe scena Nationalului. Nu mai erau niste debutanti. Aveau ani de teatru in spate. Eu la fel. Dar ei reprezinta inca in amintiri toata tineretea mea..." - Pompiliu Radulescu, regizor tehnic, Teatrul National Bucuresti

"I-am cunoscut si-am colaborat bine chiar din facultate. Datorita faptului ca se faceau cinci ani la regie, am dat admiterea o data cu promotia lui Matei Alexandru, dar am luat licenta in 1956 alaturi de cei carora anul asta le onoram 50 de ani de teatru. Si noua, regizorilor, alaturi de ei" - Valeriu Moisescu, regizor

TALENTE IESITE DIN COMUN

Cu cativa ani mai mare decat cei pe care acum 50 de ani ii intalnea pe holurile Institutului de Teatru de pe malul Dambovitei, in actualul sediu al Salii Izvor a Teatrului Bulandra, doamna Silvia Cucu, profesor de istoria teatrului, isi aminteste cu dragoste de aceia pe care cu totii i-am numit "Promotia de Aur", clasa care a marcat si debutul domniei sale la catedra bucuresteana. "Cred ca totusi e nedreapta etichetarea asta. E adevarat ca majoritatea a confirmat. Dar fiecare promotie a avut varfurile ei incontestabile. Anul asta a sarbatorit 40 de ani promotia lui Tudor Gheorghe si Florian Pittis. Nu poti sa spui despre ei ca nu au confirmat. Sau despre Valeria Seciu, Mariana Mihut, Ovidiu Iuliu Moldovan si atatia altii. E drept insa ca actorii promotiei anului 1956 s-au impus intr-o proportie poate mai mare. Deci, raportandu-ma la ei ca la niste actuali decani de varsta ai teatrului romanesc, isi merita numele de «Promotia de Aur», fara a-i uita insa si celelalte valori pe care scoala noastra de teatru le-a dat. Este pana la urma un tribut binemeritat adus unor nume care au alcatuit de-a lungul vremii, de la debutul lor si pana astazi, distributii imbatabile printr-o calitate profesionala pe care, cu tristete remarc, o regasim din ce in ce mai rar pe scena romaneasca de acum. De cate ori ma duc la teatru si vad un spectacol pe care l-am vazut candva jucat de ei, nu pot sa nu ma gandesc la cat de perfecte erau acele distributii. Sunt beneficiarii unei legende pe care si-au cladit-o singuri. Si spre deosebire de cei care te sfideaza cu milioanele castigate pe un antitalent strigator la cer, ei si-au pastrat credinta fata de scena. Asta se observa de-atunci. Si-mi amintesc primele lor examene de actorie la care eram si eu chemata sa-i vad. Si-i vedeam seriosi si dedicati meseriei lor, chiar daca aveau un talent iesit din comun. Nu credeam insa ca dragostea poate dura 50 de ani!", marturiseste dupa o jumatate de veac doamna profesor Silvia Cucu.