Sfantul Ioan de la Prislop

"Ingerul nevointelor pe umeri luandu-l, lui Hristos ai urmat, Cuvioase Ioane!" (Condacul sfantului)

In pestera nevoindu-te, cu raceala pietrei te-ai imprietenit si podoaba pustniciei ai dobandit. Pentru aceasta in cantari te laudam zicand: Bucura-te, Preacuvioase Parinte Ioane, lauda Prislopului!" Se spune in partile Hategului ca un tanar, pe numele Ioan, a parasit casa parinteasca din satul Silvasul de Sus si s-a decis sa traiasca alaturi de calugarii de la Prislop, devenind si el calugar. Ducea o viata aleasa, de rugaciune, muncea si savarsea fapte bune. Din pacate, nu se cunoaste cu exactitate vremea in care a trait. Istoricii vorbesc de secolul al XV-lea sau de prima jumatate a celui urmator. In traditia populara este numit si Sfantul Ioan de la Silvas, dupa locul nasterii sale.

RETRAGERE. Dupa cativa ani, Ioan a decis sa se desprinda cu totul de cele lumesti. A dorit o viata linistita, retrasa cu totul de lumea inconjuratoare. Ioan a gasit un loc situat cam la 500 de metri de manastirea Prislop, pe malul abrupt al raului Silvut (sau Slivut). Aici si-a sapat singur, cu dalta, o chilie in piatra, cunoscuta si astazi sub numele de "chilia" sau "casa sfantului". Aici, el si-a petrecut restul zilelor rugandu-se necontenit, sporind si mai mult in sfintenie. Propotopul Ioan Buzdugan de la Protopopiatul Hateg spune ca: "Numai Dumnezeu stie cum si-a sapat chilia acolo!".

De pe atunci era foarte cautat de credinciosi, care il considerau un sfant in viata pentru multimea vindecarilor care aveau loc dupa ce Ioan se ruga pentru cei care veneau sa-i ceara ajutor.

MOARE IMPUSCAT. Traditia populara spune ca Sfantul Ioan de la Prislop a sfarsit prea devreme. Unele povesti spun ca a fost impuscat din greseala, cu ingaduinta lui Dumnezeu, de doi vanatori care au tras inspre chilia sa in timp ce isi facea o fereastra. Alte povesti spun ca a fost confundat cu o fiara salbatica de doi vanatori, aflati pe versantul celalalt al prapastiei si care l-au impuscat fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau Sfantul Ioan de la Prislop. Rudele i-au ridicat trupul din pestera si l-au depus in biserica de la Silvas. Vestea despre viata sa aleasa si despre moartea lui tragica a ajuns pana in Tara Romaneasca, de unde au venit cativa cuviosi calugari, care i-au cerut trupul de la rude, pe care l-au dus intr-o manastire de acolo, dar nu stie care este aceasta. Credinta in Sfantul Ioan de la Prislop s-a intarit si mai tare dupa moartea sa. De altfel, povestea lui este mentionata inca din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea de cronica in versuri intitulata "Plangerea sfintei manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop", scrisa de ieromonahul Efrem. In orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan care a carmuit manastirea in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar in anul 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, unde a ramas cam pana in anul 1605.

PILDA DE SFINTENIE. In cartea sa, "Sfinti Romani", pr. prof. dr. Mircea Pacurariu spune ca Ioan de la Prislop a fost, este si va fi - pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei - o pilda vie de sfintenie, iar "chilia" sau "casa" lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei care cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

CANONIZAT DUPA DECEMBRIE 1989. La trei ani dupa decembrie 1989, Ioan de la Prislop este canonizat oficial printr-o hotarare a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din data de 20 iunie 1992. Pomenirea lui se face in ziua de 13 septembrie. Este inscris in sinaxar si in calendarele Bisericii Ortodoxe Romane.

La pestera Sfantului Ioan de la Prislop oamenii vin si astazi sa se roage. Ajunsi din toate colturile tarii sau din strainatate, multi sunt impresionati de viata plina de piosenie si dreapta credinta a celui care a decis in urma cu patru-cinci secole sa traiasca in sihastrie, intr-o chilie facuta cu mana lui, si sa se roage pentru indreptarea pacatelor lumii. Cativa dintre credinciosii pe care i-am intalnit in chilia lui Ioan de la Prislop au povestit ca vin an de an aici, pentru ca rugaciunile care le-au inchinat Sfantului au facut minuni pentru ei. Din pacate, nu exista nici o scriere a Sfantului.

SFANTA MUCENITA KIRIAKI Sfanta Kiriaki s-a nascut in Asia Mica. Dorotei si Evsevia au primit-o in dar pe fiica lor in urma rugaciunilor catre Dumnezeu. Numele sfintei provine din greaca si inseamna "ziua Domnului", deoarece s-a nascut in zi de duminica. In anul 284, imparatul Diocletian porneste o persecutie crunta impotriva crestinilor. Au fost arse cartile sfinte, au fost daramate bisericile, iar cei care nu-si renegau credinta erau omorati. In ziua de 7 iulie 286, la varsta de 18 ani, Sfantei Kiriaki i se taie capul. Trupul i-a fost sfartecat in timpul martiriului.

MANA DREAPTA A SFINTEI ESTE LA EPISCOPIA HUSILOR Sfintele moaste ale mucenitei au fost pastrate intr-o biserica din Nicomidia pana in secolul al XVIII-lea. In 1453, mana dreapta a Sfintei ajunge la Muntele Athos. Un calugar transilvanean, Meletie Ghica, care se refugiase aici, intra in posesia moastelor, el fiind cel care le pazea. Marea Lavra (cea mai mare manastire de la Muntele Athos) a ajuns intr-o situatie financiara dificila, tributul platit turcilor fiind foarte mare. Meletie i-a scris epsicopului din Husi, Iacov Stamate, care la 1787 va plati datoriile manastirii. A primit in dar mana dreapta a Sfintei Kiriaki, care ramane in grija Episcopiei Husilor pana azi, ca un dar de mare pret. LINISTE SI VINDECARE Sfanta Kiriaki vindeca diferite boli, minunile Sfintei fiind cunsocute in intreaga lume ortodoxa. PS Corneliu Barladeanu, episcop vicar la Episcopia Husilor, spune ca an de an, la 7 iulie se aduna aici sute de credinciosi: "In fiecare dimineata, Sfintele moaste emana un miros specific si o mare bucurie duhovniceasca celor care le cinstesc. Dumnezeu se preamareste in Sfintii sai, care dau marturie ca El este cu noi in masura in care Il cautam sau ne deschidem sufletul pentru a-L primi in viata noastra". (Ana Ionascu)