Editorial Reclama in care nu s-a intamplat nimic

Prinde orbul, scoate-i ochii! Cam asta e in ziua de azi provocarea la care se inhama agentiile de publicitate. Orbul din zicala e publicul, care vede foarte bine de fapt, insa e mult mai mofturos acum in materie de privit.

Si nu e vorba doar de ratingurile emisiunilor de televiziune, traditional lovite de vremea frumoasa care-i goneste pe romani din case. Ci si de eficienta ad-urilor stradale ori a layout-urilor din ziare. N-avem un clasament al lor dupa capacitatea de a vinde, insa un lucru e sigur: putine isi iau riscul sa ne puna mintea la contributie ori, doamne-fereste!, sa ne surprinda cu ceva. Suntem un popor hranit cu reclame cuminti.

Ba chiar tratate contra daunatorilor. Aseptizate, proaspat calcate si apretate, reclamele noastre sunt pline de indivizi care se ocupa cu aproape orice, mai putin cu lucruri care se intampla de-adevaratelea in viata. Cele mai 〞trendoase" sunt reclamele in care produsul nici nu apare. Iar companiile care le pun pe piata se pozitioneaza atat de aspirational, incat aproape ca nu-ti mai spun nimic in ad-uri, de teama poate sa nu te scoata din visul tau (in care, de fapt, isi doresc sa se insinueze). In cazul unora, discursul devine atat de decolorat, incat nu stii daca nu cumva esti in fata unui buget care trebuie cheltuit, mai degraba decat a unei nevoi de a pune mana pe clienti noi.

Acum trebuie sa va marturisesc o slabiciune: imi plac reclamele care au un story. Nu-mi plac cele de montaj, cu doua-trei gesturi initiatice: el, care intra in sufrageria cu televizorul cel nou sau ea, care sare de fericire, in slow-motion. Dupa care, pac!, insert video cu mesajul, si el la fel de inodor si incolor. Nu-mi place decorul bejuliu si grijuliu curatat de orice urma de kitsch, de parca am trai in Elvetia. Si m-am plictisit si de vocile din off perfect balansate, groase si virile, asa cum nici unul dintre noi, masculii telespectatori, nu are. Dincolo de toate insa, cu adevarat dureroasa e lipsa povestii, a scanteierii, a facutului cu ochiul - chiar si cand vorbim de 20 de secunde de spot. O pot intelege, la limita, atunci cand vad ca firma care o finanteaza abia de are un sfant sa se dea si ea, prima oara, la televizor. Insa mi-e greu s-o accept la companii care se bat in bugete de zeci de milioane de dolari pe an. La banii astia, meritam mai mult continut. Meritam adica sa fim bagati in seama.

Stiu ce vor spune aici publicitarii: ca reclamele se fac astazi cu focus-grup, ca trebuie sa fie acceptate de nenumarati insi in acelasi timp si ca tocmai asta le aplatizeaza cumva. Tocmai de-aia nici nu ma gandesc sa dau vina pe ei. Ma multumesc sa fac un apel la cei care ne compun meniul de reclame din fiecare seara: mai spuneti-ne cate o poveste! Una mai simpatica decat acelea din filme si mai relaxata putin decat cele adevarate, de la stiri. Dati-ne un motiv nu sa cumparam, ci sa ne uitam! Si fiti siguri ca vom aprecia gestul cand vom ajunge in magazine!